„Macii batrânetii. Sade la ospiciu“ ,
de Anne Parlange, Vincent Lestrehan
Editura Humanitas, 2006
Colectia Cartea de pe noptiera
Traducere de Sabina Chisinevski
Donatien Alphonse François de Sade, cunoscut drept Marchizul, este unul dintre acei autori-monstri ai literaturii universale pe care umanitatea l-a „inghitit“ cu greu dupa publicarea scrierilor sale erotic-revolutionare. „Cele 120 de zile ale Sodomei“, de pilda, este, pentru cititorul mai putin avizat, un roman insuportabil, unde cruzimea celui care a iscat un concept psihiatric, sadismul, se impleteste cu o bolnavicioasa curiozitate in a despuia fiinta umana de podoabele demnitatii. Insa literatura sa, sustin specialistii, nu poate fi considerata doar expresia unui spirit dement, aplecat asupra morbidului din fiinta umana.
„Macii batrânetii“ este o reconstituire fabuloasa, impletita cu date veridice a vietii lui Sade din momentul in care a fost inchis la ospiciul din Charenton de catre Fouché, ministrul de interne al Frantei, in 1803. Totodata, este, conform conventiei literare a autorilor, o marturisire la persoana intâi executata de autorul „Justinei“, in care acesta, intre altele, isi defineste astfel credoul personal: „Cele trei pasiuni ale vietii mele au fost banii, sexul si filozofia“. Trebuie sa recunoastem ca este o trinitate extrem de atâtatoare si de… complicata.
Confesiunea lui Sade din acest roman-reconstituire este adresata acelei „Sensible“, asa cum apare in caietele sale, numita Marie Constance-Quesnet, una dintre sedusele marchizului (devenit conte dupa moartea tatalui sau).
Considerat ultimul prizonier de stat al Frantei, Sade a fost incarcerat de noua ori in cursul vietii, insumând 28 de ani si sapte luni de condamnari. Intre altele, a fost inchis, din ordinul regelui, la Bastilia, intre 1784 si 1789. A fost reincarcerat si dupa caderea regelui, pentru opinii politice (moderantism si ateism), in mai multe inchisori revolutionare unde a asteptat chiar ghilotinarea. A scapat de a fi scurtat de cap, dar tot in inchisoare a murit, in timpul domniei lui Napoleon I, pe 2 decembrie 1814.
Una dintre spaimele sale a fost aceasta: voi avea oare discipoli? Pentru ca tot el sa raspunda: „Cuvântul acesta grotesc (discipol) imi provoaca oroare. Fiinta mea a fost locul unei insurectii unice, cum nu a mai existat vreodata. Am platit pentru asta cu pretul vietii mele“.
