„Jurnal“, de Pierre Drieu la Rochelle
Pierre Drieu la Rochelle este unul dintre acei scriitori maudits de care literatura franceza, de la Villon incoace, nu a dus deloc lipsa. Intr-o Franta dominata de decadenta moravurilor, inclusiv culturale, Drieu la Rochelle, alaturi de putini scriitori care-si pastreaza sângele rece si simtul vizionar (Malraux este unul dintre preferatii sai, desi apartine altei tabere), face figura de razvratit contra spiritului epocii.
Franta ocupata de nemti este epoca pe care o descrie intr-un „Jurnal“ (1939 – 1945) un autor considerat pro hitlerist si antisemit, intr-o tara macinata de demonul culpei, ca si de neputinta de a iesi din conditia minora in care cazuse dupa ocuparea ei de catre militarii Wermachtului. Notatiile crude ale acestui jurnal-revelatie (aparut abia in 1992 in Franta si anul trecut in România!) editat de Grupul editorial „Corint“ sunt de natura sa oripileze firile sensibile, dar si mintile crescute in cultul democratiei, asa cum o cunoastem noi macar dupa 1990. Pentru ca Drieu la Rochelle este unul dintre acei autori care nu menajeaza nimic, nici macar pe sine. Sângele sau arian, ca si cultura orientata in spiritul filozofiei mistice indiene il predispun natural la o critica virulenta a moravurilor si culturii franceze intesate, crede el, de evrei si de lasi care accepta dominatia cultural-politica exercitata de acestia. Iata ce noteaza la 9 mai 1940 un scriitor care simte ca lumea s-a rupt si ca nu va mai fi aceeasi la sfârsitul unui razboi nimicitor: „Cum as putea sa-i iubesc pe evrei? Nici unul pe care l-am cunoscut, citit sau observat, nici unul care sa nu ma fi ranit… Scriitorii m-au ranit prin suficienta lor si prin nepriceperea mânuirii comorilor traditiei franceze. Valoarea celor doi evrei pe jumatate (Bergson si Proust), pe seama carora mai sunt multe de spus, nu poate compensa nimic“.
Si totusi, acest om care se suspecteaza pe sine de faptul ca nu are talent major da fuga sa-si salveze sotia, Colette Jeramec, evreica la origine, atunci când este arestata de nemti pentru a fi deportata, chiar in momentele când se surprinde gândindu-se la mediocritatea ei sau când este chinuit de propriile fantome ale trecutului sau amoros cu femeile care l-au parasit, dar pe care nu le-a uitat.
Este Jurnalul unui scriitor care s-a dorit profet si chiar a reusit, dar si al unui „batrân gigolo epuizat“ care crede ca singurul mod de a poseda o femeie este s-o „faci sa sufere“. Si-a propus sa se sinucida pentru a nu lua parte la spectacolul unei lumi decazute dupa incheierea razboiului, caci se credea „copt pentru moarte“. Si a reusit.
