Asa cum ii arata si numele, bracul italian este un câine de vânatoare de tip pontato, dezvoltat si standardizat in regiunile din Nordul Italiei. Bracco Italiano este cea de-a doua rasa nationala de câine de vânatoare pontator de origine italiana, alaturi de Spinone.
Câinele este cunoscut in doua varietati coloristice – alb-orange si baltat maro. Piemontul revendica originea primei variante, iar Lombardia pe cea de-a doua. In Italia exista chiar o demarcare clara a câinilor, acestia fiind numiti Pointer Piemontez, respectiv Pointer Lombard. In aspectul sau general, câinele nu este foarte diferit de bracul german. Totusi nu putem sa nu remarcam dimensiunile taliei si ale capului mai mari, un usor aspect molossoid al botului, si paleta coloristica mai restrânsa.
Rasa este cunoscuta inca din Evul Mediu, dar raspândirea si recunoasterea a venit in perioada Renasterii. Nu putine sunt vocile care acorda bracului italian o origine si mai veche – evocându-i aici drept martori pe Pliniu, Xenophon si Cellini. Exista fresce, mozaicuri si tapiserii care infatiseaza astfel de câini, datate din sec. XI-XII. Atestari despre stramosii actualei rase de Bracco Italiano avem inca din sec. IV-V i.e.n. Cea mai plauzibila teorie cu privire la originea sa este aceea a unei imperecheri intre vechi Molossi, folositi in lupte de catre romani, si ogarii africani adusi in Italia ca prada de razboi dupa cucerirea Egiptului. Teoria este sustinuta si de aspectul usor molossoid al acestui câine, precum si de masivitatea lui relativa, raportata la alte rase de câini de vânatoare. Mai mult, chinologii italieni dau ca sigur faptul ca din stramosii bracului italian au provenit si celelate rase de acest fel de pe continentul european.
Chiar daca gasim prezentari ale bracului italian inca din secolul XI, cea mai importanta atestare documentara ne vine de la un scriitor italian, Brunetto Latini (sec. XIV), care descrie câinele ca fiind „cu nas excelent si urechi lungi“.
Gasim si similitudini cu cealalta rasa nationala a italienilor, si anume Spinone. Cresterea acestor câini a fost apanajul nobilimii – mare parte datorita faptului ca la acele vremuri de intunecat Ev Mediu vânatoarea era practicata de aceasta clasa sociala. Un rol important in cresterea acestor câini au avut Casele de Medici si de Gonzaga, care obisnuiau sa trimita pui din canisele lor, drept daruri alese, la marile curti nobiliare si regale ale Europei.
Un excelent câine de vânatoare
Secole de-a rândul, vânatorii italieni au dezvoltat Bracco pentru a rezolva o problema clasica de acum – stârnirea pasarilor si vânatului mic in retelele de plase. O data cu inventarea armelor de foc, rolul câinelui a fost schimbat – acesta a fost transformat intr-un câine versatil de tip HPR (hunt – point – retrieve) – cauta, areteaza si aporteaza. Secolul al XIX-lea aduce o mare cadere a rasei atât ca numar de exemplare, cât si ca valoare a acestora. Cel care salveaza rasa este un anume Fedinando Ferrabouc – un nobil francez exilat la curtea regala de Savoya.
Ferrabouc era proprietarul unui mascul de bracco – pe numele lui Max. De la acest câine incepe istoria moderna a bracului italian. In anul 1883 se infiinteaza Clubul de rasa italian, al carui prim presedinte a fost chiar Ferrabouc. Inainte de a intemeia acest club, nobilul francez infiintase o renumita canisa de braci italieni – „Della Caccia“ – canisa care a vut un rol esential in dezvoltarea, selectionarea si standardizarea acestei rase. Primul standard oficial al rasei apare in anul 1949. Dupa al doilea razboi mondial, „parintele rasei“ devine Paolo Ciceri – care prin canisa sa „Dei Ronchi“ imbunatateste rasa dupa perioada de recesiune.
Bracul, un câine perseverent
In prezent, rasa cunoaste o mare popularitate in Italia – fiind perceputa ca o rasa de câini utilitari – foarte buni la vânatoare, dar si la intrecerile sportive din cadrul concursurilor canine de gen. Astazi, in Italia, Bracco este mai iubit si mai cerut de public decât mult mai consacratul Spinone.
Câinele este docil, foarte rezistent la munca, inteligent si perseverent. Puternic si cu un fizic armonios dezvoltat, dând o impresie de vigoare, foarte distins in munca pe care o face in teren si cu un usor aer aristocratic, Bracco Italiano este un excelent câine de vânatoare. Nascut pentru a vâna este totodata si un foarte bun companion pentru familie si copii. Usor de dresat, acest câine poseda o inteligenta nativa, care il face sa priceapa relativ usor ceea ce dorim de la el. Nu este indicat sa folosim zgarzi de forta sau metode coercitive de dresaj, pentru ca nu este nevoie. Câinele stie, genetic, ce are de facut, stapânul trebuie numai sa-i adapteze instinctele la cerintele sale particulare. Alta caracteristica a acestui câine este marea sa gelozie – manifestata in relatia sa cu stapânul. Chiar si la vânatoare câinele va refuza sa lucreze corect daca se interfereaza alti vânatori sau alti câini in munca pe care el o face.
La vânatoare, in afara calitatilor si utilitatilor lui de pontator si aportor excelent, gasim in Bracco Italiano subtilitati nebanuite caracteristice unor bloodhound sau basset. De fapt, si infatisarea sa ne poate da semnale despre o anumita interferenta intre aceste rase de câini, undeva in negura istoriei. In plus, Bracco da dovada de un miros foarte bun, chiar exceptional. Deseori este folosit de vânatori pe urma de sânge si rareori deziluzioneaza.
