Acasă Local Dolj Spiritul unui oraş, rătăcit printre lalele şi lemn sculptat

Spiritul unui oraş, rătăcit printre lalele şi lemn sculptat

Primarul Craiovei ne invită să admirăm lalelele din parc. Foto: Facebook - Lia Olguţa Vasilescu

În Craiova au înflorit lalelele şi magnoliile. Sunt frumoase, mergeţi să le vedeţi. În centru, în parc sau Grădina Botanică. Printre flori, au răsărit în ultimii ani şi diverse obiecte din lemn, sculptat sau colorat. Totemuri, naiade, creaturi de tot soiul, rădăcini de chiparoşi vopsite ca ouăle de paşte, apreciate de unii, incriminate de alţii. Cât e kitsch, cât e artă, nu e nimeni în măsură să stabilească. În definitiv, arta nu are definiţii, criterii, limite, iar ce e artă pentru unii poate fi cu lejeritate aruncat la gunoi de alţii. Dar cât e spirit în toate astea? Aici ne împotmolim un pic.

Craiova e unul dintre cele mai mari oraşe din ţară, reşedinţă de judeţ, loc cu istorie şi poveşti. Are frumuseţe, are potenţial, dar încă îşi caută spiritul.

Aleşii îi laudă fiecare faţadă de şcoală proaspăt pictată şi fiecare ungher cu flori şi promit să intre în legendă înainte de a intra în istorie cu un mare festival cum nu au mai văzut Untoldul şi Neversea-ul, pus la cale de… Opera Craiova. Au intenţii bune, în fond. Vor să “crească” oraşul, să îi pecetluiască, într-un fel sau altul, un brand. Numai că spiritul unui oraş nu vine la pachet cu măsuri artificiale, nici cu floricele plantate de oamenii de la spaţii verzi sau cu sculpturi presărate peste noapte pe ici, pe colo. E ca şi cum ai mai aşeza o vază cu flori pe câte o mobilă prăfuită, ca să îţi pară casa mai puţin anostă. Poate renaşte spiritul unui oraş cu un eveniment pus la cale fără experienţa unor oameni din industria reală a marilor festivaluri? Vine spiritul oraşului cu câteva obiecte de artă sau pseudo-artă împrăştiate, fără un fir roşu, pe ici, pe colo? Vine spiritul cu forţa, chemat la apel, fără a fi, mai înainte, câştigat de drept?

Un oraş cu suflet se încheagă cu viziune şi cu o mentalitate anume. Am simţit spirit în Craiova rar, dar cel mai pregnant sentiment că oraşul are viaţă şi suflu european a fost, de fiecare dată, cu prilejul festivalului Shakespeare, când peste noapte devine cosmopolit, energic, sclipitor. Însă acesta e doar un nucleu cultural care are o “rază de acţiune” limitată şi se desfăşoară doar la fiecare doi ani. Am mai simţit spirit în Craiova uneori, în serile de vară, când rătăciţi artişti stradali pe care nu îi încurajează nimeni, deşi pot fi aur curat pentru inima oraşului, animau centrul vechi, printre oameni de toate felurile, invitând viaţa să pulseze mai abitir.

Dar altfel, Craiova încă învaţă să trăiască altfel. Liber, cu mai puţin conformism. Cu mai multe biciclete pe străzile sărace în piste şi în respect faţă de oamenii pe două roţi. Cu mai multe evenimente organizate de oameni care ştiu cu ce se mănâncă evenimentele şi nu de o administraţie locală care nu poate nicicând să atingă nivelul de marketing şi perspectiva specialiştilor, oricât s-ar strădui. Şi care nu mănâncă bani de la bugetul local, ci aduc şi bani, şi turism, şi renume.

La 150 de kilometri de noi, există un orăşel vâlcean cu vreo 6000 de suflete, Brezoi. În fiecare vară, de câţiva ani încoace, se strâng acolo oameni din toată ţara care vin la un festival de folk. Anul trecut, fiecare weekend a fost animat de concerte rock, jazz, blues sau folk. Brezoi e un brand. Şi asta datorită unui antreprenor, în primul rând. Şi a deschiderii municipalităţii către viziunea sa, în al doilea. Brezoi e un oraş cu spirit. În urma sa, publicul de la festival lasă iarba curată. În Craiova, în schimb, iarba nu prea se calcă, pentru că nu e permis.

În Grădina Botanică încă tronează peste tot plăcuţe care îţi reamintesc această regulă. Dar nici în celelalte parcuri nu prea îţi vine să te aşezi pe iarbă, pentru că în orice moment te poţi trezi cu un poliţist care să îţi facă morală sau să te amendeze. În parcurile din Bucureşti, oamenii se întind pe spaţiul verde fără reţineri. Şi în Timişoara la fel. Şi în Iaşi. N-am fost de mult în Cluj, dar mă gândesc că nici acolo nu stau pe gânduri de teama regulilor urbane. Nu vreau să îmi învăţ copilul că nu are voie să calce pe iarbă. Dar mă simt nevoită. În oraşele din afara ţării, lumea face şi plajă în parc. Să stai pe iarbă e firesc. Ne place “vibe-ul” acestor oraşe.

Dar la noi, de câte ori aduc subiectul în discuţie, se găsesc mulţi care să reteze gândul. “Dar acolo oamenii nu distrug şi nu lasă gunoaie în urmă”. Sigur, dar nici aici nu ar lăsa dacă ar exista acest ceva ce tot ne scapă. Mentalitatea. Viziunea. Spiritul. Poate că nu le stăpânim încă, dar le putem exersa. Există pârghii pentru ca oamenii care îşi bat joc de spaţiile verzi şi nu numai să fie sancţionaţi. Există soluţii pentru a aduce viaţă în oraş fără a stoarce bugetul local, care ar trebui orientat către alte lucruri. Lucrurile, însă, nu se vor schimba nicicând dacă noi nu ne permitem nouă înşine libertatea de a ne căuta spiritul.

Citește și: Craiova și autoiluzia grandorii

Exit mobile version