Copiii din cinci centre de plasament şi locuinţe de tip familial din Craiova au avut parte de câteva clipe de bucurie, datorită vouă, oamenilor cu suflet, care aţi fost alături de noi în campania „Vrei să împlineşti un vis Crăciunul ăsta?“. Cu ajutorul vostru, am ajuns la 125 de copii cu poveşti sfâşietoare şi afecţiuni de care, poate, mulţi oameni nu-şi imaginează că există.
Sunt buni, au cele mai sincere priviri, ochii lor cer afecţiune fiecărui om care le trece pragul. Sunt copiii abandonaţi de părinţi, pe care nu trebuie să îi uităm niciodată. Mulţi dintre ei sunt bolnavi. Foarte bolnavi. Îşi duc suferinţa în camerele centrelor de plasament, alinaţi doar de îngrijitoarele care îi veghează în locul celor care le-au dat viaţă. Poveştile lor sunt sfâşietoare, iar fiecare dintre ei, oricât de mic, duce în spate povara unor părinţi iresponsabili sau prea săraci ca să îi poată îngriji. Când intri într-un centru de plasament, timpul stă în loc, iar inima începe să îți bată din ce în ce mai tare, știind că urmează să întâlnești niște suflete care au cea mai mare nevoie de un strop de iubire. Ai vrea să le dai toată dragostea de care ești capabil, însă după ce ai ieșit din cămăruţele lor nu știi niciodată dacă a fost de ajuns strângerea în braţe, luatul de mânuţă sau zâmbetul pe care le-ai oferit. Când le vezi suferinţa, simţi că te stingi pe dinăuntru, gândind că peste puţin timp vei pleca şi îţi vei continua traiul obişnuit, iar despărțirea e grea. Fiecare privire tristă lăsată în urmă îți taie respirația, iar imaginea copiilor îţi rămâne întipărită în minte mult timp.
Fericirea deplină
La Centrul de Plasament „Sfântul Apostol Andrei“, Mădălin ne-a atras atenţia şi ne-a făcut să nu îl mai putem uita niciodată. Are 13 ani, nu poate să vorbească, însă putem spune, fără rezerve, că în ochii și în gesturile lui am văzut cea mai frumoasă reacţie de fericire în stare pură. Plăsuţa pe care a primit-o a însemnat pentru el un soi de „comoară“ pe care o aştepta de mult timp. Când s-a uitat la daruri, Mădălin a inundat sala cu veselie. Ridica plăsuţa, triumfător, şi le arăta colegilor ce a primit. În următorul moment i-a schiţat doamnei educatoare că vrea să îi dea puloverul jos pentru a îmbrăca unul pe care îl primise. A râs încontinuu şi ne-a petrecut până aproape de ieşirea din centru, mulţumindu-ne cu privirea, care spunea mai mult decât o mie de cuvinte. Colegii lui, puţin mai timizi, ne-au întins mânuţele, am făcut cunoştinţă şi ne-au spus că se bucură pentru tot ce au primit.
Lui Mihai i s-a împlinit visul
Copiii din centrele de plasament nu îndrăznesc să viseze prea mult, însă Mihai visa de mult la un pistol de jucărie. Vrea să se facă poliţist, iar această jucărie îl face să ajungă mai aproape de dorinţa lui. El este cel care „veghează“ asupra întregului Centru de Plasament „Noricel“ şi îi place să fie ascultat, exact ca unui poliţist în toată regula. Şi ca să ne demonstreze că este foarte responsabil, ne-a ajutat să cărăm plăsuţele pentru el şi pentru colegii lui. „Eu vreau să vă ajut, să car cât mai multe plase“, a spus copilul. După ce am aşezat darurile lângă brad, Mihai a zărit imediat un pistol de jucărie. Nu a mai avut răbdare şi l-a băgat la brâu. „Eu vreau să mă fac poliţist. Îmi doresc de mult un pistol, acum mi s-a împlinit visul. Mi l-a adus Moş Crăciun“, a adăugat acesta zâmbind. Alături de el, şi alţi băieţi îşi doreau aceeaşi jucărie, iar ca prin minune în plase au fost pentru toţi. Cu toţii, fete şi băieţi, ne-au mulţumit pentru cadouri şi ne-au cântat colinde. Am plecat mulţumiţi şi i-am lăsat să descopere ce au mai primit.
„Uite, asta e o maşină de pompieri: li-lo, li-lo!“
Un băieţel din Centrul de Plasament Prichindel ne aştepta cu nerăbdare. Ştia că vom veni şi abia aştepta să vadă ce i-a trimis Moş Crăciun. Ne-a salutat, apoi a început să scormonească în plăsuţa cu jucării. „Uite, asta e o maşină de pompieri: li-lo, li-lo!“, a spus băieţelul cu o satisfacţie nemărginită. Privirea îi sclipea şi se bucura de parcă acele jucării erau pentru el cele mai preţioase lucruri. Nu a ezitat nicio clipă să îl lase pe un coleg de-al său să i se alăture şi să descopere totul împreună. I-am lăsat alături de îngrijitoare, în timp ce îi arătau ce primiseră. Am plecat şi de aici, simţind durere şi fericire în acelaşi timp. Fericire pentru că am văzut cât i-au bucurat darurile, iar durere pentru că am fost martorii suferinţei lor, care nu poate fi îndepărtată decât cu dragostea unei familii. Cu toate acestea, am simţit că ne-am îndeplinit scopul, măcar pentru câteva clipe.
Şi ne-am dat seama că trebuie să ne întoarcem iar şi iar. Vă mulţumim tuturor celor care v-aţi implicat în această campanie. Cu bunătatea de care aţi dat dovadă, aţi aprins multe luminiţe în ochii micuţilor!
