Locul de întâlnire al boierilor din Cetatea Banilor, transformat în Băi Comunale, este astăzi depozit de deşeuri menajere şi adăpost improvizat pentru oamenii străzii – o ruină ce umbreşte istoria.
Camerele goale, ferestrele sparte, zidurile căzute, aleile pustiite, grădinile adormite, brazii aplecaţi, gardurile ruginite … toate îşi strigă povestea sutelor de ani.
Pe la 1880 se întâlneau aici boierii, „cuconaşi“ şi „cuconiţe“ de rang înalt, care se bucurau de orânduiala feudală, de privilegii speciale. Se organizau baluri, petreceri, seri muzicale. Rochiile doamnelor animau coridoarele, paharele pline încălzeau atmosfera, băile fierbinţi te trezeau dimineaţa.
Vizite regale
Regele Carol I obişnuia să viziteze acest loc de fiecare dată când avea drum prin Cetatea Băniei. Un astfel de drum a făcut cu ocazia inaugurării Monumentului Independenţei, împreună cu regina Elisabeta.
„Persoanele înstărite duceau o viaţă mondenă. Aici se ţineau sindrofii de către moşierii vremii. Printre aceştia au fost Mihail Roşianu (diplomat şi demnitar comunist român, a ocupat funcţiile de preşedinte al Societăţii Române de Radiodifuziune şi locțiitor de ministru al culturii) şi Gheorghe Bengescu (diplomat, istoric şi publicist de limbă română şi franceză, membru titular al Academiei Române)“, a povestit arhitectul Marcel Berendei, din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Dolj.
Seratele interbelice…
Clădirea Băilor Comunale adăpostea, sub arhitectura în stil neoclasic, baluri şi serate dansante. Femeile îşi etalau ţinutele elegante şi coafurile cu bucle, iar bărbaţii discutau politică.
Încăperile erau animate de doamne în rochii strălucitoare din satin, mătase, dantelă sau lamé, cu paiete, pene, ciucuri şi sute de franjuri, accesorizate cu mănuşi peste cot, poşete mici, pantofi cu baretă şi toc, de atlaz, şiraguri de mărgele, perle şi fluvii de parfum. Erau însoțite de domni în smochinguri cu papion, cămăşi albe, pantofi de lac şi pantaloni lampas, sau în costume cu veston şi ceas cu lanț la buzunar.
Fundalul sonor era alcătuit din tangouri, rumbe și romanţe, pe care se țeseau mişcări ample de dans.
În perioada interbelică, craiovenii de soi, dar şi cei de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporală şi aşteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze şi, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinţi de la baia publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui.
Tradiţia a fost păstrată, locul fiind considerat o bază de agrement unde te puteai relaxa în voie. Persoanele înstărite continuau să se întâlnească în încăperile Băilor Comunale, pentru a povesti. La etaj, se organizau în continuare, periodic, serate muzicale.
Clădirea era împărțită pe clase sociale. Astfel, cei înstăriţi dispuneau de o zonă cu spaţii amenajate pentru a putea servi un ceai, o cafea şi pentru a putea sta la taclale, având şi paturi pentru masaj, iar oamenii de rând aveau la dispoziție spaţiile inferioare ale clădirii.
În 1948, clădirea a fost naționalizată de regimul comunist, în ea continuând să funcționeze Băile Comunale.
Clădirea Băilor comunale, un monument istoric abandonat
În anii ’90, clădirea a fost retrocedată prin ordinul primarului Craiovei, a povestit arhitectul Marcel Berendei. După ce a fost retrocedată fostului proprietar, acesta nu a facut investiții, iar clădirea declarată monument istoric a rămas în paragină.
„Legea prevede că dacă un monument istoric este abandonat (poate fi spațiu privat, societate comercială), responsabilitatea e preluată de autoritatea plublică“, a declarat arhitectul Marcel Berendei, din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Dolj.
„Proprietarul primeşte amenzi, dar cu ele nu am rezolvat niciodată nimic!“, a explicat acesta.
În prezent, locul de întâlnire a protipendadei craiovene este doar o casă părăsită. Încăperile ce odată răsfăţau musafirii, acum au devenit spaţii de depozitare pentru deşeurile menajere printre care se adăpostesc oamenii străzii. „Există pericolul să izbucnească un incendiu din cauza acestora“, a precizat arhitectul Marcel Berendei.
Din acest loc a rămas doar o umbră ce aduce aminte de trecut. Prin ferestrele clădirii nu se mai vede şi nu se mai aude nimic. Zidurile înalte, cojite, aşteaptă în tăcere noi vizitatori. Aleile nu îţi mai spun nici o poveste. Grădinile încearcă să atragă priviri. Brazii înalţi, dar aplecați, te invită să iei parte la povestea uitată.
Proprietarul nu îi poate reda strălucirea de altădată, neavând puterea financiară să o renoveze, astfel că acum clădirea monument istoric este de vânzare.
Beatrice Spătaru
