Promisiuni. Lacrimi. Durerea de a te simți condamnat la moarte de soartă, dar și de nepăsarea unor autorități care au uitat de mult să lupte pentru viață, să își facă datoria, să găsească soluții. Zeci de pacienți din România au nevoie de transplant de plămâni. După scandal și multe dispute, anul trecut autoritățile au anunțat că se poate face transplant pulmonar la Spitalul „Sfânta Maria“ din Bucureşti. Numai că aici nu pot fi transplantați bolnavii cu probleme mai grave, cu complicații. Singura șansă este în străinătate. Clinica AKH Viena nu mai dorește să colaboreze cu România. Și nici nu facem parte din Eurotransplant, organizaţia care coordonează transplantul de organe în mai multe ţări europene. Aceasta este realitatea de care se lovesc bolnavii. Printre ei pot să fie și olteni. Puțini au însă curajul să vorbească.

Moartea lui Călin Farcaş, tânărul care a aşteptat până în ultima clipă un transplant de plămâni, scoate încă o dată la lumină problemele grave din sistemul medical, lipsurile care condamnă românii la moarte. Tot acum apar și alte drame ale altor pacienţi aflaţi în suferinţă. Numai că puțini au curajul să vorbească, să își strige durerea public, să tragă autoritățile la răspundere. Mulți sunt atât de răpuși de boală, încât nu mai au puterea să lupte și cu neregulile statului.
Anca Popa, reprezentant al Asociaţiei Române de Transplant Pulmonar, cunoaște chinurile pacienți-lor. Șoțul ei a trecut printr-un transplant pulmonar în urmă cu patru ani și știe cât de important este ca în spitalul în care are loc intervenția să fie toate condițiile și toți specialiștii. În proporție de 90%, bolnavii de plămâni au fost supuși până nu de mult operațiilor de transplant în clinica AKH din Viena, unde se îndeplinesc toate cerințele necesare pentru o astfel de intervenție, recuperare și readaptare la o viață normală.

Mărturiile unui aparținător

Reprezentanții pacienți-lor spun că, în Viena, au fost tratați și unii dintre pacienții care contactaseră infecțiile nosocomiale în spitalele românești. Acolo există o terapie și o sală de spirometrie special concepute pentru această categorie de pacienți. Acum pacienții români nu mai sunt primiți la AKH pentru că România nu a știut să păstreze colaborarea.
„A trebuit să moară un Călin ca să se poată face ceva. Au mai murit și alții. A murit și Ionuț Lupu în urmă cu trei luni. Călin suferea de aceeași boală de care a suferit și soțul meu înainte de transplant. Este o boală care afectează și inima, și plămânii. Patologia este foarte complicată și transplantul pulmonar nu se putea face în România.
La noi în ţară i s-a dat negație la Spitalul «Sfânta Maria», la AKH nu se mai pot trata. Eram în discuție cu doctorii, pentru că mergeam la același medic curant la care a fost și soțul meu și încercam prin bunăvoința unor medici români care lucrează în Paris să îl ducem acolo. Tot ei ne-au ajutat și în cazul soțului meu. Asta nu ține de statul român, ci de voința unor medici, pacienți, oameni care se implică voluntar. Pentru Călin, Ministerul Sănătății, Agenția de Transplant nu au făcut nimic“, spune Anca Popa, reprezentant al Asociaţiei Române de Transplant Pulmonar.

„Toți cei care sunt în așteptare de transplant pulmonar sunt sortiți pierii“

Cazul lui Călin nu este singular. Ministrul sănătății, Sorina Pintea, a anunțat că în țară mai sunt alți 31 de pacienți care au nevoie de transplant pulmonar. Transplantul pulmonar a devenit o procedură acceptată pentru boli pulmonare avansate. Din 1990 până în prezent, s-au realizat peste 25.000 de transplanturi în toată lumea. Este indicat la pacienți care suferă de una dintre bolile pentru care nu există un tratament eficient și care evoluează rapid. Acum pacienții care nu pot fi operați la „Sfânta Maria“ nu au nicio șansă. „Acum toți cei care sunt în așteptare de transplant pulmonar și nu pot fi transplantați în România sunt sortiți pierii. Oamenii ăștia nu au nicio șansă nicăieri pentru că AKH este singura clinică care a putut să ne asigure acest lucru și acum nu mai primește pacienți din România. AKH este clinica cea mai apropiată de România, acolo pacientul poate să ajungă mai repede. Din momentul în care se prelevează grefa până în momentul în care se transplantează efectiv, timpul este unul foarte scurt. Contează foarte mult distanța. Noi am reușit în 2013, când încă AKH primea pacienți români. AKH nu mai lucrează cu România de mai bine de un an jumătate. Sunt două motive: primul este că România trebuie să aibă un acord bilateral cu Eurotransplant, care este o organizație nonprofit care administrează prelevarea și donarea de organe pentru mai multe țări: printre care Austria, Germania, Ungaria. În Eurotransplant trebuie să mergi cu toate organele, ori România vrea să meargă să doneze doar plămâni. Dacă am merge și am dona toate organele și tot de la ei am primi ar crește foarte mult gradul de compatibilitate. Una este să colectezi organe din șapte, opt țări și alta e să colectezi doar dintr-o țară“, spune Anca Popa.

„Cine a știut ce să facă, cum să facă și cui să dea a ajuns să beneficieze de transplant“

Pacienții și reprezentan-ții lor spun că soluția este ca România să intre în rețeaua Eurotransplant. În acest fel, pacienții pot avea șanse egale. „Toată alocarea de organe în Eurotransplant se face printr-un program informatic bine pus la punct, care ține de compatibilitate, de gradul de risc. Noi în România vrem să decidem. Vrem să punem ficat anumitor persoane. Există pacienți în așteptare de organe, de ficat, rinichi, de peste 12 ani. În aceeași măsură sunt pacienți care ajung la transplant în patru luni, dar dacă cine a știut ce să facă, cum să facă și cui să dea, a ajuns să beneficieze de transplant. Soțul meu a mers la AKH, acolo i-a fost alocat un organ prin Eurotransplant. S-a întâmplat prin bunăvoința lor pentru că știau că nu avem altă soluție. Bunăvoința nu poate să meargă la nesfârșit. Ei ne-au transplantat în jur de 40 de pacienți, noi am dat două organe. Soțul meu nu a primit organ din România, ci din altă țară membră Eurotransplant.
Cunosc mulți pacienți care au nevoie de transplant. Este genocid. Oamenii nu au șansă reală la viață pentru că nu luăm o decizie corectă. Decizia înseamnă Eurotransplant“, atrage atenția Anca Popa.

„Pacienții refuză să vorbească pentru că le este frică“

În povestea transplantului pulmonar, între dispute, declarații oficiale și multe nelămuriri, rămâne chinul pacienților care își trec viața și toate speranțele pe o listă de așteptare. Mulți refuză să vorbească, de teamă să nu aibă de suferit și mai mult.
„Pacienții refuză să vorbească pentru că le este frică. Nu au curajul pe care l-am avut noi în 2013, când am ieșit în presă. Pentru că sunt speriați, în ciuda faptului că familia, prietenii și toți cei care au vrut s-au implicat pentru Călin, el nu mai e. Oamenilor le este frică pentru că tot nu trăiesc. „Eu nu ies să discut în presă pentru că primul doctor care mă prinde și vede ce am spus în presă poate să îmi facă rău“, asta îmi spun pacienții. Aici suntem. Ne este frică în țara asta“, adaugă Anca Popa.

Directorul Agenției Naționale de Transplant, demis. O nouă lege a transplantului

Ca urmare a scandalului iscat în jurul morții lui Călin Farcaş, ministrul sănătății a decis înlocuirea directorului Agenției Naționale de Transplant. În funcția de director executiv a fost numită dr. Alexandra Anca Mureșan. Mai mult, se dorește elaborarea unei noi legi a transplantului.
„Se impune restructurarea Agenției Naționale de Transplant, pentru buna funcționare și transparentizare a activității de transplant în România. Am încredere că noul director executiv va reuși să organizeze un sistem care să funcționeze în condiții optime, în beneficiul pacienților, a căror viață depinde de efectuarea unui transplant. Mai mult, sperăm că noua lege a transplantului va putea fi gata în cel mai scurt timp pentru consultare. Mi-am propus să continuu să fac tot ce-mi stă în putință pentru ca drama tânărului care a pierdut lupta cu viața să nu se mai repete“ , a declarat Sorina Pintea, ministrul sănătății.

Ana-Maria PREDILĂ
A făcut studii de jurnalism la Université Lille 3, Charles de Gaulle, în Franţa şi este o persoană căreia îi place comunicarea şi socializarea. Vrea să fie informată şi să aleagă conform propriei conştiințe şi nu după cum dictează obiceiurile comunității. Îi place să citească şi să meargă la teatru.