Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, însă pentru o femeie de 47 de ani, care trăieşte în Centrul social de urgență pentru persoane fără adăpost „Sfântul Vasile“ din Craiova, dramele nu s-au oprit niciodată. Emilia Stoilă duce în spate povara unui trecut greu de imaginat. Ea a ajuns la orfelinat când era foarte mică şi nu şi-a cunoscut niciodată părinţii. „De când mă ştiu am fost la orfelinat. Părinţii mei au murit când eram foarte mică, nu i-am cunoascut niciodată. Nu am amintiri fericite. Singura bucurie pe care o aveam era când veneau străinii să ne aducă dulciuri, jucării şi haine. Dar nu apucam nici de acelea să ne bucurăm prea mult, pentru că ni le luau cei mari“, povestește Emilia. Imediat când începe să vorbească despre perioada trăită în orfelinat, ochii i se umplu de lacrimi.
La vârsta de 11 ani a fost luată din centru de o familie din Craiova. Când spera că va simţi iubirea şi protecţia unor părinţi, universul ei s-a prăbuşit din nou. „Am rezistat acolo doar doi ani. Mă băteau foarte des şi mă chinuiau. Copiilor lor le dădeau carne şi mie îmi dădeau ciorbă de cartofi. Mă luaseră doar ca să beneficieze de lucrurile pe care le dădea statul pentru mine. Până la urmă, am anunţat Protecţia Copilului. Le-am spus celor din centru că vreau să stau acolo şi că mai bine mă bat ei decât cei din familia respectivă“, mai spune Emilia.
Evacuată din casă împreună cu cele patru fiice
Când a împlinit 18 ani, femeia s-a văzut în faţa celei mai mari provocări. A trebuit să părăsească orfelinatul şi să ia viaţa în piept. Apoi a urmat o perioadă liniştită, în care Emilia a cunoscut sentimentul pe care ți-l dă o familie. S-a căsătorit şi a făcut patru fete. Însă, la un moment dat, lucrurile au luat, din nou, o întorsătură nefericită. „M-am măritat şi m-am mutat acasă la soţ, la Lăcusteni, unde am stat zece ani. Am trăit foarte bine, însă după aceea soţul a început să bea şi nu s-a mai putut trăi cu el. Ne-am despărţit şi după o perioadă el s-a spânzurat. A fost un şoc pentru mine, însă a fost alegerea lui. Am rămas singură cu cele patru fete“, rememorează femeia.
Emilia a luat decizia să nu îşi abandoneze copilele şi a luptat din răsputeri să le ţină alături de ea, pentru că ştia ce înseamnă viaţa la un cămin de copii. „Am plecat din casa în care stăteam cu soţul și care era a mamei lui, şi ne-am mutat într-o casă naţionalizată, lângă Jandarmeria din Craiova, însă am fost date afară. Eram acolo şapte familii. Două dintre fiicele mele s-au măritat, iar cu celelalte două am venit la Centrul «Sfântul Vasile». De patru ani am dosarul depus la primărie pentru o locuinţă şi nu mi s-a dat nici până în ziua de azi. După ce am venit aici, s-au născut şi cei trei nepoţi pe care îi am. Copiii nu cunosc altă casă, aici s-au născut şi aici au crescut. Cea mai mare are trei ani şi jumătate şi nu este acceptată de tată şi de bunica din partea acestuia. Ceilalţi doi, o fată şi un băiat, au doi ani şi jumătate şi un an. Ei au rămas fără tată pentru că a plecat în Italia la muncă şi nu s-a mai întors niciodată“, spune cu amărăciune femeia. În fiecare zi, Emilia îşi îngrijeşte toţi cei trei nepoţi, în timp ce mamele lor pleacă la muncă. „Mă descurc foarte greu cu ei, nu e deloc bine ca nişte copilaşi atât de mici să crească într-un centru social, însă nu avem unde să ne ducem. Mamele lor lucrează, însă au salariu foarte mic, abia reuşim să luăm la copii ce au nevoie. Oamenii care se ocupă de centru ne sprijină de fiecare dată“, mai spune femeia.
„Aş mânca şi o coajă de pâine numai să am o locuinţă pentru copii“
Cu toate greutăţile pe care le-a îndurat, femeia are o fire veselă şi deschisă. Vorbeşte cu uşurinţă despre viaţa plină de lipsuri pe care o duce. „Trebuie să fiu veselă pentru copii. Nu trebuie să mă vadă tristă ca să nu se întristeze şi ei. Deocamdată, ei nu înțeleg în ce situaţie ne aflăm. Mi-aş dori o viaţă mai bună, să avem deasupra capului un acoperiş care să fie al nostru. Aş putea să mănânc şi o coajă de pâine pe zi dacă aş şti că am un adăpost pe care să îl ofer copiilor, să nu mai depindem de nimeni. Ei au nevoie de linişte, au nevoie de un loc al lor. Acum stăm toţi şase într-o cameră, dar e mai greu în perioada aceasta de iarnă pentru că mai vin alţi oameni şi se aglomerează centrul. Ajungem să stăm şi 80 de persoane în acelaşi timp în centru. Am încercat să găsim o locuinţă cu chirie, dar nimeni nu ne-a primit pentru că avem trei copii mici. Iar primăria mă minte întruna în legătura cu locuinţa socială. Sincer, nici eu nu ştiu cum reuşim să trăim, cred că Dumnezeu are totuşi grijă de noi“, încheie Emilia Stoilă.
I-am lăsat pe cei trei copilași jucându-se pe holul adăpostului, alergând veseli. Şi ei, ca toţi micuţii din întreaga lume, îl aşteaptă pe Moş Crăciun. Sunt prea mici ca să îşi dorească altceva decât dulciuri şi jucării. Oamenii care vor să le aducă un strop de fericire îi pot ajuta cu orice. Ei sunt în fiecare zi în Centrul social de urgență pentru persoane fără adăpost „Sfântul Vasile“ din Craiova, alături de bunica lor.
