Judeţul Olt este recunoscut prin faptul că păstrează vie tradiţia olăritului, o îndeletnicire cu rădăcini adânci în istoria ţării noastre. Comuna Oboga este „sinonimă“ cu acest meşteşug, iar Ştefan Truşcă este unul dintre puţinii meşteri care se mai ocupă cu această îndeletnicire. În casa devenită atelier şi muzeu îi învaţă şi pe alţii tainele olăritului şi speră ca această tradiţie să nu se piardă, mai cu seamă că familia Truşcă a fost cea care a contribuit la promovarea ceramicii de Oboga peste tot în lume.
În drumurile făcute pentru descoperirea şi redescoperirea Olteniei, paşii aveau să ne poarte în Româna, un sat ce aparţine de oraşul Balş. Deşi era o zi de 13 şi porniserăm la drum cu îndoială, lucrurile aveau să se schimbe când am poposit la casa lui Ştefan Truşcă, unul dintre cei mai cunoscuţi olari din Oltenia, şi nu numai. Ne-a ieşit în cale zâmbitor şi ne-a invitat grăbit să îl urmăm. Era chiar în timpul cursurilor pe care le predă copiilor ca angajat al Şcolii Populare de Arte şi Meserii Slatina. Odată intraţi în casă, imaginea care avea să ni se înfăţişeze părea mai degrabă ruptă dintr-o poveste. Într-o cameră extrem de ordonată, transformată într-un adevărat atelier, în jurul unei mese, la căldura sobei, nouă copii învăţau tainele olăritului. Cu mânecile suflecate, cu pensula într-o mână şi ursuleţii pe care îi creaseră în cealaltă, începuseră să dea culoare micilor jucării. Sunt copii din clasele primare ale Şcolii din Româna care ştiu că olăritul este o tradiţie în zona lor şi vin la „domn profesor“ să îi înveţe să o păstreze. „Am făcut un ursuleţ şi acum îl colorez folosind alb, ruşeală (roşu – n.r.) şi negru. Vin de doi ani la domn profesor şi îmi place foarte mult“, a spus Florin, un băieţel din clasa a III-a de la Şcoala din Româna. Lângă el, Aurel, un băiat blod, cu ochi albaştri şi zâmbet larg, îşi ţinea mândru ursuleţul în mână. Îl modelase din lutul „luat de pe undeva de pe dealuri“ şi urma să îl coloreze. Combină culorile, se uită cu coada ochiului unul la celălalt, ascultă sfaturile domnului profesor şi se întrec în măiestrie. Când consideră că au terminat, ridică mândri jucăriile şi pleacă mulţumiţi, gândindu-se deja la noi modele pe care le vor realiza data viitoare. În total, sunt 24 de copii – 10 în anul I şi 14 în anul II – care urmează în prezent cursurile Şcolii Populare de Arte şi Meserii la clasa lui Ştefan Truşcă.
„Tata îmi punea în cap farfuriile pe care le făceam greşit“
Sunt deja aproape două decenii de când Ştefan Truşcă îi învaţă pe copii tainele olăritului. Rupe bucăţile de lut, le împarte fiecăruia şi, modelând împreună cu ei, le arată cum se pot crea vasele de Oboga. Era mai mic decât sunt ei acum când şi el, la rândul său, a deprins acest meşteşug. Să fi avut vreo cinci ani când a început să se joace cu lutul şi vreo şapte, când tatăl sau îl punea la roată. Era fiul lui Marin Truşcă, unul dintre cei mai buni olari din zonă, şi trebuia să înveţe meserie. „La început făceam farfurii, iar pe cele pe care le greşeam tata mi le punea în cap, ca să nu mai repet greşeala. Făcea asta numai vara, pentru că mă puteam duce la râu să mă spăl, că atunci nu erau băi, ca acum, şi mă duceam în vale la Olteţ şi făceam baie. Pe parcurs am învăţat, şi de la farfurii am continuat cu o strachină, o ceaşcă, o cană, o cofă şi ultima dată urciorul, care e cel mai greu de făcut. De-a lungul vremii am făcut extrem de multe vase: cocoşii de Oboga, ţăran şi ţărancă, urcioare de nuntă – cu pomul vieţii, cu lujerul, cu coada de păun, cu şerpi, struguri, toate, aplicate manual. Eu nu am forme să le fac, fac totul manual. La un urcior de nuntă stau şi patru ore până aplic piesele, plus cât îmi ia să îl fac“, povesteşte Ştefan Truşcă, în timp ce ne arată obiectele despre care vorbeşte, toate aflate într-o încăpere în care tronează premii, diplome, medalii. Sunt rodul atâtor ani de muncă, în încercarea de a duce mai departe o tradiţie specifică acestei zone. „În anii ’80 erau peste 40 de olari în tot satul, acum, dacă mai sunt patru – cinci. Lutul îl aducem de pe malul Olteţului încă de toamna şi îl depozităm în curte. Îl săpăm şi îl dăm de trei ori prin malaxor şi apoi îl băgăm în atelier şi lucrăm. Păstrăm modelele tradiţionale, pe care le făceau părinţii noştri. Înainte se făceau fluierice pe roată. Acum îi pun pe copii să facă animale şi să vadă cât de greu se realizează. Se lucrează şi o oră la o jucărie. Pe cele mai frumoase le oprim, le ardem în cuptor şi mergem cu ele în ţară la expoziţii, la Horezu, la Iaşi, la Sibiu. Multă lume mă recunoaşte pe unde merg şi ştie că sunt băiatul lui Marin Truşcă pentru că el era cel mai bun din zonă. Din Oboga mai erau Ciungulescu şi Răducanu. Cu aceşti trei olari s-au înfiinţat târgurile astea de meşteri. Înainte se duceau cu căruţele și cu boii prin sate şi vindeau obiectele pe grâu, pe boabe, acum totul este organizat“, povesteşte Ştefan Truşcă.
„Când am avut o expoziţie în Italia nu am putut să fac faţă cerinţelor“
Lucrările realizate de tatăl său au ajuns peste hotare încă din vremea comunismului. După ce le-au remarcat în Piaţa Obor din Bucureşti, specialiştilor nu le venea să creadă că sunt făcute de mâna unui om, aşa că au venit acasă la familia Truşcă să se convingă. Mai mult decât atât, au decis să le trimită şi peste hotare, să vadă şi străinii ceramica de Oboga. „Pe vremea lui Ceauşescu, tata a fost în Franţa. A venit o comisie la noi acasă, formată din specialişti şi muzeografi, şi, după ce i-au văzut lucrările în Piaţa Obor din Bucureşti, l-au trimis în Franţa să facă o demonstraţie. Trei olari din toată România au fost trimişi atunci în străinătate. Tata doar le făcea pe roată, dar mama le picta şi le aplica toate modelele. Acum, eu le fac şi pe roată, le aplic şi modelele, în timp ce soţia doar le pictează“, povesteşte Ştefan Truşcă. Ceramica de Oboga este apreciată şi azi de străini, cărora nu le vine să creadă că doar din lut şi o roată se pot crea adevărate opere de artă. „Când am avut o expoziţie în Italia nu am putut să fac faţă cerinţelor, eram cu roata şi m-a ajutat şi băiatul meu, el făcea farfurii, ceşcuţe, văzuţe şi stătea lumea la coadă şi le lua de crude, nearse, aşa de drag le era de ele“, spune cu mândrie meşterul olar.
A expus în nenumărate ţări, multe dintre lucrări au ajuns şi în muzee şi după o viaţă de muncă nu îşi doreşte decât să nu se piardă tradiţia în familia Truşcă: „Am doi băieţi plecaţi în străinătate şi m-am înţeles cu ei ca, atunci când voi ieşi la pensie, să vină unul dintre ei înapoi şi să îmi ia locul la Şcoala de Artă ca să ducă mai departe tradiţia pentru că în familia Truşcă ea nu trebuie să se piardă“.
Lăsăm în urmă un adevărat tezaur şi aceeaşi zi de 13 capătă altă conotaţie în urma unei astfel de întâlniri.
