Munca de-o viață și un anunț: fermă de vânzare. Un început plin de speranță, un drum lung și anevoios și un final nemeritat. Așa s-ar putea transcrie în câteva cuvinte viața la fermă, în România. Este scenariul după care se scrie și povestea unei familii de fermieri din localitatea mehedințeană Obârșia de Câmp. Ea inginer agronom, el tehnician. După Revoluția din 1989, Elena Florea și-a pierdut postul. Soțul său fusese șef la ferma abatorului din Drobeta Turnu Severin, care se afla în comuna mehedințeană. Când abatorul a intrat în colaps și s-a lichidat au concesionat ferma. Aveau visuri mărețe. Să pună pe picioare propria afacere. Nu aveau decât cinci vite. Au investit timp, muncă și bani și au crescut numărul vitelor, iar atunci când ferma a fost scoasă la vânzare au cumpărat-o. „Am început cu cinci capete, apoi ne-am extins. Am cumpărat viței de la oameni, i-am crescut. Am ajuns până la 120 de capete. Când fabrica de lapte de la Drobeta Turnu Severin mergea aveam unde să dăm laptele, chiar dacă îl achiziționau cu cinci bani pe litru. Era puțin, dar știam că trece luna și aveam o sursă de venit pe care să o investim în fermă. Fabrica a dat faliment. Ne-au rămas bani de recuperat de acolo“, povestește cu tristețe Elena Florea.
Nu au capitulat în ciuda problemelor, ci au mers mai departe. Au continuat să crească vite, să le îngrijească precum pe proprii copii. Au învățat să le trateze, ba, mai mult, s-au specializat în unele domenii pe care nu le stăpâneau. Nu își permiteau luxul să plătească oameni, așa că s-au implicat direct în ceea ce presupune munca la o fermă. „Am învățat să supraviețuim. Animalele trebuie tratate, deparazitate. Atunci când fată au nevoie de tratament. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le cunoști și să le faci. Noi le facem tratamentele, eu ajut la montă, căci am făcut școală în acest domeniu la Dej. De șase ani ne-am mutat cu locuința aici. Am vândut casa“, povestește inginerul agronom.
În mijlocul animalelor, la adăpostul reușitelor de ieri au continuat. Însă de ceva timp, drumul a devenit parcă mai anevoios. Au început să vândă animale. Ferma nu mai numără 120 de capete, ci doar 60. „Subvenția pe 2015 pe vite nu a venit încă. Și nici nu e vreo speranță. Ne cer să depunem dosarele pe 2016, dar de banii din anii trecuți nici nu poate fi vorba“, se plâng fermierii.
Un anunț pe o poartă
Într-o bună zi, au luat decizia de a zugrăvi pe poarta fermei un anunț: vând fermă. Balanța s-a înclinat prea mult în defavoarea lor. Animalele din curtea fermei pasc nestingherit. Rumegă iarba, în vreme ce în sufletul proprietarilor se dă o luptă crâncenă. Anii grei de muncă, plăcerea cu care vor să ducă la bun sfârșit o meserie pe care au îmbrățișat-o după terminarea anilor de facultate nu mai pot echilibra balanța.
Au încercat tot felul de lucruri, în speranța că poate într-o bună zi greutățile se vor sfârși și se vor putea bucura iar de reușite. „Viața la fermă? E și frumoasă, și urâtă, poate singuratică aș putea spune în ultimul timp. Poarta e deschisă doar de cei câțiva clienți pe care îi avem și care ne apreciază produsele. Sunt, însă, zile întregi în care te întrebi dacă îți va mai deschide cineva ușa“, povestește cu tristețe și dezamăgire Elena Florea.
Vitele o înconjoară. Simt parcă tristețea și apăsarea greutăților ce atârnă pe umerii celei ce le-a îngrijit din clipa în care au văzut lumina zilei. Primesc o mângâiere și își continuă drumul pe pajiștea de la fermă.
„Brânza o dăm la piață cu 6 lei kilogramul, iar cheltuielile nu se acoperă.
Soțul e pensionar, iar banii îi băgăm tot în fermă, în motorină, la strânsul furajelor, tratamentelor și câte și mai câte. Nu mai merge! Cheltuielile cu o vacă pe an, ca să nu mai pun la socoteală munca noastră, se învârt în jurul sumelor de 400-500 de euro. E greu!“, își spune năduful fermierul.
Au încercat să facă tot ce este posibil ca să șteargă anunțul acela de pe poartă, ce le apăsă greu pe suflet. „Cu laptele facem cașcaval, telemea de vacă, brânză parmezan. Am învățat să prepar cașcaval și parmezan de la un inginer care a făcut industria alimentară. Mi-a dat o carte, m-a mai învățat unele lucruri și fac de trei ani cașcaval. La un kilogram de produs finit intră 12 litri de lapte, iar la telemea, cel mult 6 litri jumătate. În primul an, nu mi-a ieșit atât de bun cașcavalul, apoi mai binișor și acum, zic eu, destul de bine. E mai complicat. Pentru o şarjă de cașcaval trebuie să muncești trei zile. Laptele se coagulează la fel ca brânza, dar apoi urmează un șir de metode și rețete. În ceea ce privește parmezanul trebuie să umbli la el de două-trei ori pe zi. Oamenii se uită ciudat la o roată de parmezan. Avem însă clienții noștri, de la Craiova, Severin, Orșova“, ne destăinuie Elena Florea.
Poarta fermei se închide cu un scârțâit prelung, dând parcă și mai multă greutate mesajului ce stă scris pe ea. Viața la fermă se apropie, din păcate, de final.
