Comuna Ponoarele din Mehedinţi a fost binecuvântată cu multe atracții turistice, unele unice în Europa. Podul lui Dumnezeu, un pod natural superb, peşteri cu forme neatinse decât de vreme, câmpuri de roci modelate de trecerea apelor şi păduri întinse de liliac sunt numai câteva dintre ele.
La Ponoarele, natura pare că s-a jucat în piatră și a zămislit pe tărâmul acesta frumuseți nepieritoare. Densitatea obiectivelor turistice ce pot fi văzute aici este poate cea mai mare din țară. Am mers să le descoperim și noi și să povestim apoi de ele.
Primul popas l-am făcut la Podul lui Dumnezeu, așa cum este el denumit. Este unul dintre cele trei poduri naturale dintre lume. Mai există poduri naturale în Franţa și în SUA, iar Podul lui Dumnezeu este al doilea ca mărime din Europa și singurul din lume deschis traficului rutier. El este traversat de DJ 670, care leagă Baia de Aramă de Drobeta Turnu Severin.
Podul peste care trece șoseaua este o arcadă naturală care a luat naștere, se pare, prin prăbușirea tavanului unei peșteri.
În jurul acestei minuni a naturii s-au țesut de-a lungul timpului legende interesante, pe care le-am aflat de la profesorul Cornel Boteanu. „Sunt multe povești. Îi zice Podul lui Dumnezeu pentru că e legat de o legendă. Se spune că aici s-ar fi înfruntat Dracul și cu Dumnezeu. Partea dinspre lac ar aparține Diavolului, pentru că apa este elementul diabolic, iar podul propriu-zis este al lui Dumnezeu. Sătenii l-au rugat pe Dumnezeu să-i scape de cel necurat și, astfel, Dumnezeu a lovit tavanul peșterii, acesta prăbușindu-se peste gura ei, și astfel s-a format podul“. Dincolo de poveștile din negura vremurilor, podul este o formațiune carstică.
Minunăția aceasta a naturii nu e singura din acest loc binecuvântat, ci vine la pachet cu peștera de la pod, cu un mare și interesant câmp de lapiezuri (forme de relief rezultate prin coroziunea rocilor de către ape – n.r.) și cu cel mai mare lac carstic de la noi din țară – Lacul Zăton.
Minunile naturii
În apropiere, un indicator te îndeamnă spre Peștera de la pod, un prim drenaj al apelor între Lacul Zăton și subsolurile ciuruite de galerii pe care este așezată comuna Ponoarele. „E o peșteră foarte interesantă care face legătura cu Zătonul, lacul fantomă, ce rămâne în perioda verii fără apă, până toamna târziu, pentru că există un sistem hidrocarstic, un sistem de sifoane, foarte interesant. În perioda iernii, dar mai ales primăvara, se umple, din nou, cu apă“, a explicat profesorul Cornel Boteanu. Peștera adăpostește și un număr mare de lilieci, două specii fiind unice în Europa.
Deasupra peșterii e câmpul cu lapiezuri, un adevărat laborator în aer liber unde se găsesc numeroase fenomene carstice specifice Podișului Mehedinți. Pornind de la Peștera de la Pod, după un drum de câteva minute cu mașina, ajungem în locul în care apa a încrustat în calcar forme diverse, unicate la nivel european. „Apa, vântul, toate fenomele naturii și-au dat mâna și au format aceste rigole, sub forma unor circumvoluțiuni, care constituie un fel de câmp compact“, ne-a descris profesorul Cornel Boteanu, în câteva cuvinte, câmpurile de lapiezuri. Odată ce ai ajuns în acest loc, nu știi la ce să te uiți mai întâi, la acele creații ale apei în calcar sau la peisajul creionat de natură ca într-un tablou perfect.
Și minunile naturii nu se termină. În tot acest decor, mâna omului își face simțită prezența. Intervenția sa nu este una distrugătoare, ci menită parcă să întregească tabloul naturii. În satul Cracul Muntelui, pe râul ce șerpuiește printre coaste, erau cândva nouă mori de apă, ne povestesc localnicii. Timpul care a trecut a lăsat în urma sa doar una, Moara Crăcucenilor, o moară cu ciutură.
Fermecați de peisaje mergem mai departe și ajungem la pădurea de liliac sălbatic, cea mai mare din România, care atrage în fiecare primăvară un număr impresionant de turiști.
Biserica de sub Stei, locul în care istoria se împletește cu legenda
Dacă ai ajuns la Ponoarele, nu ai cum să nu te oprești la Biserica de sub Steiul Ponorii. Aspectul său de căsuţă de lemn cu pridvor susţinut de patru stâlpi, care s-au aplecat parcă sub povara vremii, uimește prin simplitatea cutremurătoare. Ridicarea lăcașului de cult, la umbra nucilor falnici ce îmbracă pământul cu fructele sale, este menționată printr-o inscripție pe stâlpul din partea dreaptă de la intrarea în biserică. Câteva litere chilirice scrijelite în lemn menționează luna aprilie a anului 1760, susțin cercetătorii. Legenda spune că ar fi fost ridicată de călugărul Nicodim, pe care oamenii l-au alungat de aici şi astfel a ajuns la Tismana. „Legenda spune că pe aici ar fi trecut Sfântul Nicodim, care venise de la Muntele Athos. Era vlah de origine și ar fi venit la invitația domnitorului Vladislav Vlaicu. În secolul XIV era o perioadă în care catolicismul începuse să ia amploare și atunci Vlaicu a încercat să construiască câteva bastioane ale ortodoxiei. L-a invitat atunci pe Nicodim, care a construit Mănăstirea Vodița. Se zice că ar fi venit pe sub munte și ar fi ajuns la Ponoarele. A rămas impresionat de aceste forme carstice și se spune că în vis i s-a transmis că trebuie să zidească o mănăstire acolo unde apa țâșnește de sub munte. Acest lucru se petrece chiar în locul Bisericii de sub Stei. Sunt acolo două izvoare care acum sunt captate. Sfântul a vrut să facă acolo biserica, dar oamenii din zonă erau foarte săraci. S-au gândit că, dacă va ridica în aceste locuri o biserică, o mănăstire, vor intra în conflict cu sfântul pentru că biserica trebuie să aibă terenuri, să ia pământ. Și de unde să îl ia decât de la ei? Așa că, într-o seară, oamenii l-ar fi pândit pe sfânt și când acesta dormea i-ar fi băgat o găină tăiată în traistă. L-au lăsat să plece. Mergea spre Baia de Aramă să se aprovizioneze sau să găsească meșteri. L-au așteptat chiar la ieșirea din Ponoarele, pe o vale minunată. L-au învinuit de hoție și l-au alungat. Sfântul i-ar fi blestemat și ar fi plecat. Mănăstirea a fost construită la Tismana“, a povestit profesorul Cornel Boteanu.
Legenda rămâne să dea locului un aer aparte.
Salba frumuseților ce s-au adunat la Ponoarele, în acest colț din nordul Mehedințiului, încântă călătorul, făcându-l să exclame cu inima deschisă că este un mare iubitor al Olteniei.
