Un sat uitat de lume, ascuns după un drum nămolos, în care oamenii continuă să își ducă zilele ca în poveștile lui Creangă. Acesta este Boia, cătunul gorjean cu trei familii de bătrâni care trăiesc rupți de restul lumii. Căsuțele din chirpici, cocoțate pe un vârf de deal, ascund povești despre simplitatea și liniștea oamenilor din satul oltenesc.
Ulița plină de copii gălăgioși și oameni voioși treziți cu noaptea-n cap să plece să muncească pământul din Boia este doar o amintire. Zecile de case și de oameni au pierit. E pustiu. Imaginea satului de altădată se mai păstrează vie doar în mintea bătrânilor. Ca să ajungem în mica așezare, ce ține de comuna Jupânești, trebuie să trecem de un deal în care noroiul este până la genunchi. După multe încercări, mașina urcă. Localnicii, însă, trebuie să ia la pas acest drum, zilnic. Asta pentru că în sat nu au nici apă, nici magazin, nici dispensar. Și trebuie să coboare în Vidin, satul vecin, pentru cele necesare. Sătenii se chinuie să-şi care zilnic în bidoane sau găleți apa „de sub deal“.
Tanti Gica nu a mai coborât din Boia de ani buni. Nu poate din cauza drumului. Stă în ultima casă din deal. O locuință ce aduce aminte de bojdeuca lui Creangă. Poarta de lemn este putredă, dar încă se ține. Bătrâna stă pe prispă, ne vede și ne face semn să intrăm. „Ce e cu voi, mumă? Cum de nemerirăți pe aci? Intrați, intrați în curte, că nu am câine să vă muște“, ne îndeamnă femeia, mirată și curioasă să afle ce vânt ne aduce prin sat.
Împingem poarta ce scârțâie. „Săru-mâna, mamaie! Ce mai faci?“, o întrebăm pe bătrâna îmbrăcată într-o helancă albastră și un flanel verzui. „Uite, mai stau la aer curat“, ne răspunde cu o voce puternică, de bărbat.
„S-a părăsit satul, s-au dus oamenii“
După ce se obișnuiește cu noi și vede că nu am venit să furăm nimic, tanti Gica începe să ne povestească despre viața de odinioară în Boia. Femeia cu fața strânsă de riduri se prinde bine de stâlpul prispei și începe să își aducă aminte. Ne spune că trăiește în căsuța mică din chirpici de când se știe. Aici s-a născut și tot aici vrea să moară. Nu s-a gândit niciodată să își părăsească vatra. Timp de 27 de ani a făcut naveta zilnic la Târgu Cărbunești, unde a lucrat la fabrica de cărămidă. „Plecam în fiecare zi, că aveam putere. Acum n-aș mai putea să cobor dealul…“, spune femeia.
Tanti Gica a trăit în casa din vârful dealului cu părinții și cei șase frați, înghesuiți toți într-o cameră. Dormeau toți într-un pat, lângă care mai puneau niște blăni. După ce s-au făcut mari, frații au plecat la casele lor. Ea nu s-a căsătorit. Nici nu a avut copii. După ce părinții s-au prăpădit, a rămas singură în casa părintească. De 20 de ani tot singură este. Are, însă, noroc cu nepoții, care stau în casa de alături și care o mai ajută. Vecinii nu mai sunt, s-au stins unul câte unul. Tanti Gica spune că în fiecare seară înainte de culcare își aduce aminte de fiecare și uneori îi și visează. „Acum mai sunt eu și cu nepotu-meu și mai sunt la vale vreo trei oameni… S-a părăsit satul, s-au dus oamenii. Unii s-au tras la Vidin, în vale. Și frații mei s-au prăpădit toți, săracii! Acum mai am un nepot și o nepoată care au grijă de mine… Magazinul e departe de noi… Ei îmi mai aduc pâine și ce îmi trebuie. Eu nu ies afară. Nu am mai coborât de mulți ani, că mă dor picioarele“, povestește localnica.
„Dacă nu zac la pat, nu vine doctorul“
Are 82 de ani bătrâna, dar nu a fost niciodată bolnavă. Acum tușește și spune supărată că a răcit. Se tratează cu ceai de ceapă. Pe doctor nu l-a văzut de cine știe când. „Dacă nu zac la pat, nu vine doctorul. E tocmai la Târgu Cărbunești, ce să vină până aici?! Acum am răcit… În rest nu mă doare nimic, nimic“, spune hotărâtă bătrâna.
În camera în care tanti Gica doarme de când era mică, se află singura ei avere. Pe pat este pusă o cuvertură roșie, iar pereții sunt acoperiți de prosoape cusute de mâna ei. Într-un colț al camerei atrage atenția un tablou mare, pictat în alb și negru, din care se vede chipul impunător al unui bărbat cu ochii iscoditori și mustață. „E tata, să-i fie țărâna ușoară. Până oi muri, nu dau tabloul ăsta jos“, spune femeia în timp ce își șterge lacrimile cu colțul de la basma.
„Eu am găinuțele mele pe bătătură, porcul în coteț. Nu am nevoie de televizor“
În cămăruța în care trăiește de o viață și în care mulți oameni din zilele noastre nu și-ar imagina că ar putea locui fericiți, bătrâna are doar un radio. De televizor nici nu vrea să audă. „La ce-mi trebuie mie ăla? Nu am trăit eu cu așa ceva. Eu am găinuțele mele pe bătătură, porcul în coteț să le duc de grijă. Nu am nevoie de televizor“, spune tanti Gica, în timp ce bagă câteva lemne în sobă. Pe plită are un castron de tablă plin cu ciorbă pusă la încălzit. Iar pe masa de lângă geam stă un borcan cu compot de prune, o cutie de margarină și două mere. Lângă ele aliniate ca la expoziție sclipesc trei mărțișoare și un spray. „Mi le-au adus nepoții. De unde să le iau eu“, povestește bătrâna râzând.
La gura sobei, tanti Gica stă cu cel care nu o părăsește niciodată, un pisic parcă pictat cu alb și negru, ce miaună întruna. Când a fost zăpada cât casa, îl ținea înăuntru, la căldură.
În singurătatea ei, tanti Gica ne dă o lecție despre cât de importantă este liniștea sufletească. Bucuroasă că i-am călcat pragul, femeia ne urează sănătate și ne asigură că suntem mereu bine primiți la ea. „Mergeți sănătoși. Să mai treceți pe aci, poate mă mai găsiți… cine știe“, se aude glasul femeii ca un ecou în pădurea cuprinsă de liniște.
„Lasă, fă, cum a trăit ăl bătrân, trăim și noi de acum încolo!“
Mai la vale, dăm de casa altei bătrâne. În capătul unei ulițe în care nămolul trecut de gleznă îți prinde picioarele ca un clește se vede casa locuită de baba Leana.
Are 80 de ani. Dar are putere ca la 40. A venit în Boia în urmă cu cincizeci de ani după ce s-a măritat cu un flăcău din aceste locuri. „Erau numai case atunci. Acum am rămas în pustietate, în nămolul ăsta. Am mai rămas doar trei familii în mocirla asta. Bărbatu-meu nu a vrut să plecăm de aici. I-am spus: «Hai, mă, să ne mutăm și noi!». Dar el mi-a zis: «Lasă, fă, cum a trăit ăl bătrân, trăim și noi de acum încolo!». Nici ginerele meu nu a vrut să se mute în vale. Când oi muri și eu, mai rămân doi oameni. Nu zic că e bine mai crești vite, păsări, dar e vorba că nu mai sunt case, nu ai de nici unele“, spune femeia mâhnită.
Îmbrăcată cu o fustă neagră, un pulover maro și o basma negru cu alb răsucită pe cap, femeia este mâhnită că trebuie să trăiască izolată, în vârf de deal. Nu e singură. Trăiește în casă cu fata și ginerele, dar tot nu e mulțumită de traiul de aici. E convinsă că dacă ar fi trăit „domnul Ceaușescu, săracul“, acum și-ar fi dus bătrânețea la bloc. „Până acuma am fi fost mutați la bloc. Aș pleca mâine de aici, dar unde să mă duc la etatea mea?“, vorbește femeia pe un ton răstit și cu regretul că la tinerețe nu s-a desprins de glie.
Baba Leana își aduce aminte de vremurile în care satul era plin de viață. Toți oamenii mergeau la horă și întindeau mese lungi. Destinul taie câteodată viaţa ca un cuţit și toți cei de atunci au murit, iar tinerii s-au mutat în Vidin sau au plecat prin alte părți.
Satul în care timpul stă în loc
Mulți dintre cei care pe vremuri au locuit în Boia s-au retras în Vidin, satul vecin. Aflăm cum s-a întâmplat asta de la Viorel Ianăș, unul dintre cei care locuiește astăzi în Vidin. „În Războiul de Independență au luptat vreo 30 de tineri la Vidin și steagul României a fost pe reduta Vidinului. Regele i-a împroprietărit pe aceștia cu câte un hectar de pământ în Vidin și așa au început să se mute de pe deal. Numele satului Vidin vine de la reduta de la Vidin, din Bulgaria. Iar cel al satului Boia, vine, probabil, de la oamenii care locuiau aici și erau iuți ca boiaua“, povestește bărbatul.
Tot în Boia, dincolo de puținele așezări omenești, pe un drum de pădure se găsește biserica de lemn. Un locaș părăsit acum, dar încărcat de istorie. Pe vremuri oamenii din toate părțile veneau de Paște sau la sărbători mari în biserica din pădure cu coșurile pline de mâncare, își aduc aminte localicii. Se spune că la această biserică de lemn Tudor Vladimirescu a luat paște în anul Revoluției 1821. „Acum e în paragină, nu s-a mai făcut nimic, s-a găurit tabla. Voiau să o facă monument istoric, nu s-a putut, în sfârșit“, ne spune Viorel Ianăș.
După câteva ore petrecute în Boia, îți simți plămânii plini de aer curat și retrăiești copilăria petrecută în casa bunicilor. Liniștea acestor meleaguri te face să crezi că mai există locuri în care secolul vitezei nu s-a instalat încă. Locuri în care timpul stă în loc și în care numai foșnetul frunzelor bătrânilor stejari și lătratul unui câine mai rup liniștea.
