Zeci de oameni, chiar și din afara țării, luptă împotriva unui sistem medical îmbolnăvit. Zilele acestea, poveștile despre ceea ce oamenii au trăit alături de rudele lor în Secția de Terapie Intensivă a Spitalului de Urgență Craiova au curs neîncetat. Povești reale, spuse cu lacrimi în ochi de cei cărora le-a rămas întipărită pentru totdeauna imaginea mamei, tatălui, a fratelui murind legat de patul din spital. Toți cer acum schimbări, vor camere video de monitorizare în saloane și cadre medicale profesioniste. Până acum, patru asistente, patru infirmiere și doi medici au fost sancționați cu 10% din salariu. Oamenii cer mai mult de atât.
Nuța Olaru, maratonistă cu multe medalii, participantă la Jocurile Olimpice de la Atena, spune că s-a regăsit în poveștile cititorilor Gazetei de Sud, ea însăși pierzându-și tatăl în aceeași secție. „Sunt stabilită în America de ceva ani. În această vară, tata a ajuns la spital acuzând dureri de stomac. Mi-a trimis fratele mesaj că tata e pe holurile spitalului în dureri și nu îl bagă nimeni în seamă. Până la urmă, l-au internat și i-au făcut analize. Au spus prima dată că e ocluzie, după aceea că e pancreatită, apoi apendicită. Până în ultima clipă nu au știut de ce l-au tratat. După 32 de ore de dureri, au decis să îl opereze. Era, într-adevăr, ocluzie intestinală. A fost o operație grea, i-au tăiat 1,5 m din intestin. Nu am știut mare lucru, au refuzat să ne dea mai multe detalii. A fost internat la etajul I și după aceea la etajul IV. Așa a ajuns în Terapie Intensivă. Din ce îmi spunea fratele meu, am realizat că nu e deloc bine ceea ce se întâmplă. Mi-am luat bilet și m-am întors în țară imediat. Fratele meu mi-a spus că în Terapie l-a găsit pe tata legat de mâini și picioare, cum că ar fi fost agitat și că ar fi încercat să își scoată tuburile.
Fratele meu i-a întrebat pe medici și asistente de ce este ținut așa și i s-a spus că trebuie legat pentru că așa este cel mai bine. În tot acest timp, tata cerea cu ultimele puteri «dezlegați-mă, că nu mai suport». O zi și o noapte a stat așa, timp în care mama și fratele meu au stat nonstop la spital. Făceau practic cu schimbul pe holurile Terapiei, așteptând permisiunea să îl vadă pentru câteva minute măcar. La ora 17.00, fratele meu a intrat și a reușit să vorbească cu tata, iar, după câteva ore, mamei i s-a permis accesul în Terapie, dar tata era deja ventilat mecanic. Nici de această dată nu ni s-a explicat nimic. Spuneau că ar fi suferit un atac cerebral, că l-ar fi resuscitat și că cel mai bine ar fi să îl luăm acasă pentru că nu mai e nimic de făcut. Am fost atenți cu fiecare asistentă în parte din dorința ca acestea să aibă grijă de el. Am întrebat de ce medicamente are nevoie pentru că eram dispuși să cumpărăm orice ne-ar fi recomandat medicii“, povestește Nuța Olaru.
„După o viață de om, tata a fost trimis fără haine la morgă“
După toată această suferință, femeia a rămas cu sufletul mâhnit și multe semne de întrebare. „Sunt convinsă că după operație tatălui meu nu i-au fost administrate medicamentele anticoagulante. L-am chemat la patul tatei și pe doctorul Cameniță, care ne-a spus că, din punctul lui de vedere, tata nu suferise un atac cerebral… Din păcate, creierul era deja inundat de sânge. Nici măcar în ultimele lui secunde de viață nu ne-au chemat să-i fim alături. Ne-au anunțat mult mai târziu că e declarat decedat. Am vrut neapărat să îl vedem, să aprindem o lumânare, însă în Terapie asistentele dormeau, de la ora 3.30 până la 7.00 dimineața ușa nu s-a mai deschis. După o viață de om, tata a fost trimis fără haine la morgă. Reacția celui care făcea necropsii a fost: „Tatăl tău este ciuruit“. Nu am mai vrut să i se facă autopsie, am considerat că suportase deja prea multe. Nu trebuie să acceptăm ca persoanele dragi nouă să fie legate de mâini și de picioare. Într-o săptămână, cât tata a stat în Terapie, cei mai mulți dintre pacienți au fost transferați direct la morgă. Bătaia de joc nu s-a oprit însă aici. Umblam să ne luăm tatăl din spital pentru a demara pregătirile pentru înmormântare. Nici aici nu s-a oprit chinul. Pentru a lua hainele și buletinul tatălui de la Biroul de internări, ne-au zis să venim cu pijamaua. Le-am explicat că pe tata l-au ținut numai dezbrăcat. A trebuit însă să merg pe secțiile prin care acesta fusese internat pentru a duce la Biroul de internări această pijama… Nu recomand nimănui să își trateze părinții în Terapia acestui spital. Aș vrea să întreb conducerea acestui spital doar câți oameni au murit în acestă secție în ultimele două luni… Mai este însă ceva ce nu îmi dă pace: cum poate o asistentă să iasă la ușă Terapiei și să spună aparținătorilor: «puteți să-i luați acasă, că oricum mor», în loc să facă tot ce este medical posibil pentru a le salva viața?! Vedeam cum oamenii de bună-credință renunțau și la ultima speranță, își luau părinții, care le mureau pe brațe în liftul spitalului“.
„L-am găsit complet dezbrăcat și legat de pat, acoperit doar la brâu cu un cearŞaf murdar de sânge“
Altă cititoare a Gazetei de Sud, Mirela Doancă, nu a putut să treacă indiferentă pe lângă toate aceste povești și asta pentru că în urmă cu patru ani tatăl ei a murit în aceeași secție, în aceleași condiții. „Mă regăsesc în aceste povești pentru că tatăl meu a murit în 2010 tot la Terapie Intensivă, la Spitalul Nr. 1 din Craiova. A fost tratat de o doamnă doctor cu adevărat profesionistă. Ne-a spus din start că se afla în metastază, iar de la ficat cancerul se împrăștiase într-un mod rapid în tot organismul și, chiar dacă îl ducem la capătul pământului, nu se mai poate face nimic. Nu a primit absolut nimic de la noi, mai mult, a fost foarte impresionată de dragostea și grija ce i-o purtam, astfel că începuse să plângă în cabinet de mila noastră, explicându-ne pe înțelesul nostru (eu, fratele meu și mama) ce se întâmpla cu tata. La Terapie Intensivă nu aș ști să vă spun exact cum era tratat tatăl meu, pentru că așteptam ore în șir la ușă, ne rugam, imploram și plângeam, și băgam bani în buzunarele asistentelor ca să ne lase cinci minute la el. Era mai rău pe zi ce trecea. În fiecare dimineață mergeam pentru a mi se da rețeta cu ce trebuia cumpărat în ziua respectivă, iar când veneam cu tratamentul de la farmacie mă lăsau să stau cu el cinci minute. Țin minte că o dată l-am găsit complet dezbrăcat și legat de pat, acoperit doar la brâu cu un cearşaf murdar de sânge. Avea gura uscată și buzele arse. Încerca să îmi spună ceva, dar nu mai reușea să articuleze nici o vocală. Încercam să fiu tare, să nu mă vadă plângând, l-am luat de mână și privindu-l în ochi i-am spus că o să fie bine, o să se facă bine, și i-am zâmbit. Atunci s-a liniștit și, văzând că e gol, a încercat cu mâinile legate să se acopere mai bine și i-a curs o lacrimă pe obraz. Probabil și-a dat seama pentru o clipă în ce fel era. I-am umezit buzele cu un tifon înmuiat în apă și m-a văzut o asistentă, care mi-a spus că nu am voie. Atunci am rugat-o să vină deoparte și am întrebat-o de ce este ținut în asemenea hal. Aceeași poveste, cum că ar fi fost violent peste noapte și este mai ușor pentru asistente să îi facă injecțiile și perfuziile dacă este dezbrăcat. Într-un moment de sinceritate, probabil i s-a făcut milă de mine că plângeam, mi-a zis să îl luăm acasă, să moară omenește, în patul lui. Nu am mai apucat, pentru că a doua zi când am venit să cumpăr rețeta și să vorbesc cu doamna doctor, o asistentă a ieșit și mi-a spus că tatăl meu decedase noaptea, la ora 2.00, și că se afla la morga spitalului, dar să stau liniștită că a murit cu lumânare“, a povestit femeia.
„Am fost nevoit să cumpăr de la farmacia de la poarta spitalului medicamente, feșe, plasturi“
Cei care au văzut ce se întâmplă în Secția de Terapie Intensivă propun montarea de camere video, astfel încât totul să se poată urmări și dovedi. Ion Vladu spune că aceasta ar fi cea mai bună soluție. „Sunt de acord să se monteze camere de luat vederi. Tata a fost internat în 2010 la Spitalul Județean, unde i s-au amputat două degete de la piciorul stâng. Am fost nevoit să cumpăr de la farmacia de la poarta spitalului medicamente, feșe, plasturi și altele. Pentru a i se face injecții, trebuia să mă rog de asistente să se deplaseze în salon. Cu foarte mare greutate o făceau. Nu mai vorbesc de cheltuiala pe care am fost determinat să o ofer. Nu culpabilizez tot personalul, dar mare parte dintre aceștia nu își fac profesia conform jurământului făcut la terminarea facultății. Domnule director Fănuță, fiți mai exigent! Într-un final, după o lună, tatăl meu a decedat acasă“, spune bărbatul.
Conducerea spitalului spune că montarea de camere video nu se poate face într-o secție de Terapie Intensivă, așa cum nu se poate face nici într-o sală de operație. „Eu înțeleg opinia publică și faptul că vor să știe exact ce se întâmplă acolo, dar nu se pot monta camere înăuntru pentru că este vorba de intimitatea pacientului, de respectul față de bolnavul care de multe ori poate fi dezbrăcat. Avem, în schimb, camere de luat vederi care funcționează pe holuri“, a precizat managerul spitalului, dr. Bogdan Fănuță.
