24.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalMirajul de a lucra ca stewardesă în Dubai

Mirajul de a lucra ca stewardesă în Dubai

Am părăsit România cu gândul „…ultimul stinge lumina…“. Puţin îmi păsa dacă plecam spre New York, Tokyo sau chiar Alaska. Plecam şi asta era cel mai important. Era un amestec de fugă şi reuşită, în acelaşi timp. Noua slujbă mă reloca în Dubai. Nu mi-am imaginat şi nici nu am sperat vreodată să lucrez ca însoţitor de zbor. Nu mă consideram destul de frumoasă, înaltă şi suplă. Dar viaţa avea alte planuri pentru următorii trei ani. O nouă viaţă mă aştepta într-o cu totul altă lume.

Trecusem cu brio de cele trei zile de interviu. 2.000 de CV-uri, 200 de persoane chemate la interviu, 17 fete selectate. Mi-am împachetat jumătate de viaţă într-un bagaj şi am plecat la aeroport. Nu pot să descriu în cuvinte cât de greu mi-a fost să mă despart de familie. Ştiu doar că, deşi îmi simţeam inima sfâşiată, nu puteam să dau înapoi. Îmi spuneam în timp ce mi se scanau bagajele că n-am voie să ratez această şansă.

Traiul în Dubai s-a dovedit a fi o provocare din cauza temperaturilor ridicate din deşert. Iarna, sau acel sezon răcoros dintre noiembrie şi februarie, când temperatura nu scade sub 20 de grade Celsius, era singura perioadă în care ai fi putut petrece toată ziua în aer liber. Restul anului, toată lumea era dependentă de aer condiţionat. Acesta este motivul principal pentru care copiii născuţi în Dubai au probleme respiratorii. Alt test a fost Ramadanul, luna de post negru. Pentru toţi cei care trăiau în Dubai, regulile erau foarte clare: nu puteai mânca, bea, cânta sau dansa în public.

Fustele sau pantalonii scurţi, decolteurile adânci, precum şi orice afişare publică a afecţiunii puteau atrage consecinţe juridice grave pe tot parcursul anului, dar, mai ales, în timpul Ramadanului. Indiferent de religia pe care o urmai trebuia să respecţi faptul eşti rezident al unui emirat musulman. Şi era absolut normal.

Aşadar, iată-mă în uniforma mea impecabilă, traversând globul în lung şi-n lat, descoperind locuri de neimaginat, atrăgând priviri în aeroporturile din întreaga lume, fiind fotografiată, admirată şi, mai presus de toate, invidiată. Salariul meu era acum de șapte ori mai mare decât cel pe care îl aveam acasă, eram cazată în hoteluri de cinci stele, pe scurt – eram plătită să călătoresc, pur şi simplu. Şi eram plătită bine. Aici am învăţat să lucrez cu o echipă diferită pe fiecare zbor, să trăiesc alături de mai mult de 100 de naţionalităţi. (Trebuie să recunosc că două sau trei naţionalităţi chiar mi-au testat nervii).

Am învăţat să gestionez cazuri medicale grave, să salvez vieţi în situaţii catastrofice, să zâmbesc indiferent de situaţie, să dorm fără să-mi fie somn, să mănânc fără să-mi fie foame, să împachetez o valiză cu viteza luminii. Chiar şi astăzi îmi pot aplica perfect rujul roşu într-un taxi care face slalom printre gropile Capitalei.

Mii de poze de pe toate continentele stau mărturie a unei slujbe minunate şi a unui stil de viaţă unic. Îţi savurezi cafeaua în Trafalgar Square, masa de prânz într-o călătorie cu barca spre Insulele  Seychelles şi cocteilurile nocturne pe străzile din Melbourne. Calci pe urmele actorilor în America, călăreşti elefanţi în Thailanda şi mergi în safari în Africa de Sud. Lapte şi miere ar spune mulţi. Şi aşa a şi fost, până într-o dimineaţă când m-a trezit un gând: „Încotro?“. Trei ani de împachetat şi despachetat. Este ironic cum a călători atât de mult poate să devină monotonie.

Oricât de convenabil aş fi reuşit să-mi organizez concediile, am fost marea absentă de la Crăciun, Revelion, aniversări, nunţi, botezuri şi anunţuri de sarcină. Îmi lipseau cele patru anotimpuri cu care crescusem. Îmi lipseau mâncarea mamei şi conversaţiile nesfârşite despre nimicuri femeieşti. Îmi era dor de casă. Da, îmi era dor de aerul ăsta dubios din Bucureşti. Credeţi-mă, este mult mai respirabil decât cel din Dubai! Când reuşeam să vin acasă, fugeam să-mi iau covrigi cu iaurt şi mă duceam în Herăstrău. Ştiţi câtă fericire se găseşte într-un covrig? Îmi umpleam bagajul de eugenii şi cireşe de vară şi mă întorceam înapoi la muncă în deşert.

Viaţa îşi urma cursul ei firesc în timp ce eu serveam pasageri deasupra norilor. Un apel m-a trezit într-un miez de noapte. Era mama, care mă anunţa că tata suferise un atac vascular. Şi eu nu eram acolo lângă el. M-am învinuit mult timp pentru absenţa mea. Uneori încă mă învinuiesc. Am reuşit să obţin un concediu de urgenţă, nu înainte ca managerul meu să-mi aducă aminte că „în momentul în care te-ai decis să te muţi în Dubai trebuia să fi fost conştientă de faptul că nu vei putea merge acasă oricând doreşti, nu?“. Pretutindeni în această lume, accidentul vascular este o urgenţă medicală, aşa că m-am urcat în primul avion spre casă, întrebându-mă dacă îmi voi găsi tatăl în viaţă. Au mai fost şi alte comentarii din partea managerului, dar sunt atât de dureroase încât mâna mea refuză să le scrie.

Mi-am luat porţia de umilire, rasism şi discriminare sexuală la bord de la toate tipurile de pasageri. Am fost insultată, privită de sus şi subapreciată. Singurul lucru pe care îl puteam face era să mă retrag dacă nu cu un zâmbet, măcar cu o privire care să ascundă orice gram de furie, revoltă sau dezgust. Nu aveai voie să ripostezi, indiferent de situaţie. Aveai voie să taci. Mi s-a pus eticheta de „ţigancă“ de către câţiva colegi. Unul dintre ei era din India. Altul era şef de echipaj, primul om cu putere de decizie după căpitan şi secund. Pe primul l-am iertat, considerând că la ora de istorie uda buretele. Pe celălalt însă….

Dar, ce nu te omoară… te face mai puternic, dar şi mai precaut

Am suferit două accidente industriale, ambele în zona coloanei vertebrale, două barotraume severe şi un dezechilibru hormonal destul de serios. Radiaţiile, diferenţa de fus orar, lipsa de somn şi oxigen, afecţiuni medicale parţial vindecate – toate acestea au lăsat urme adânci asupra imunităţii mele. Lista de medicamente permise personalului de zbor este limitată din motive obiective. La fel şi zilele de convalescenţă permise la sol. Uneori, simţeam o presiune din partea medicilor de a mă întoarce la muncă, deşi, în mod evident, simptomele erau încă prezente. A te întoarce la zbor complet vindecat era pură utopie.

Am învăţat că profitul companiei este pe primul loc. Şi am învăţat-o pe pielea mea.

Permiteţi-mi să derulez puţin şirul evenimentelor până în momentul în care am făcut cunoştinţă cu echipa care se ocupă de juniori, de cei proaspăt angajaţi. Ne-au strâns pe toţi într-un amfiteatru. O sală imensă. Ni s-a proiectat un videoclip colorat, cu stewarzi şi pasageri zâmbitori, îndreptându-se împreună spre cele mai frumoase locuri ale planetei. Era o atmosferă similară cu ceremonia gospel. Unii dintre noi au îmbrăţişat acel clip de prezentare mai mult decât alţii. Ni s-a mai spus că, după doi ani de zbor, organele noastre nu vor mai fi viabile pentru transplant.

Ne-a fost teamă să întrebăm de ce, dar aveam bănuielile noastre. Tot ei ne-au spus că, în zona Golfului, declaraţia unui steward care zboară de mai mult de trei ani nu este luată în consideraţie în tribunal. Nu am cerut detalii. Am acceptat cu toţii aceste „efecte secundare“ şi am continuat să privim proiecţia colorată, gândind în secret: „Eu nu voi sta aici trei ani…“.

Am fost printre primii stewarzi care n-au aşteptat decizia seniorilor şi care au început resuscitarea unei pasagere imediat. Mi-am spart un canin apăsând pieptul acelei femei găsite fără suflare. Am simţit când moartea mi-a smuls-o de sub palme, dar am continuat să împing. Un alt zbor a adus experienţa de a gestiona un avort spontan al unei tinere care nici măcar nu ştia că este însărcinată. Sângerările nazale şi leşinurile erau la ordinea zilei, chiar şi pe zboruri scurte. Aceste incidente erau, probabil, singurele momente la locul de muncă când mă simţeam utilă şi împlinită spiritual. Evident, atunci când finalul era fericit.

Le spuneam mereu colegilor mei că nu demisionez până nu asist la o naştere la bord. Aţi iubi Dubaiul, dacă vă plac coloşii arhitecturali. Eu am plâns la vederea unui curcubeu dublu complet în Malta. Aţi iubi cel mai mare mall din întreaga lume şi maşinile luxoase de la orice colţ de stradă. Eu eram fericită să aud ploaia bătând în geam. Aţi fi fascinaţi de cel mai mare restaurant subacvatic din lume, cu o bucătărie internaţională de multe stele. Mie îmi lipsea supa de pui cu tăiţei de casă a mamei. Aţi fi fascinaţi de viaţa cosmopolitană a Dubaiului, unde mai mult de 150 de naţionalităţi trăiesc şi muncesc împreună. Mie îmi era dor de mine, cea care eram cândva. V-ar plăcea să auziţi că Dubaiul este cel mai sigur loc din lume. Un loc unde nu există prostituţie sau droguri. Eu n-aş fi atât de sigură!

Curând, corpul meu a început să-mi trimită mesaje disperate. Ştiam că era timpul să închid acest capitol al vieţii mele. Şi am făcut-o violent, fără nici un regret. Exact cum îndepărtezi un plasture. Starea mea de sănătate dictase numărătoare inversă. Azi, cântărind binele şi răul, primul taler atârnă mai greu. Timpul are grijă de toate. Sunt mândră că am fost stewardesă, la fel de mult cum sunt mândră că am plecat. Iar tu, cel care citeşti acum, dacă ai vreodată această şansă, profită. Ia tot ce e mai bun din ea şi fugi. Când începe să te consume din interior, e timpul să mergi acasă sau mai departe.

Astăzi, sunt fericită. Ştiu ce zi a săptămânii este astăzi. Ştiu ce înseamnă duminică. Înainte să plec, fraza „Româncele sunt foarte frumoase“ mi se părea o replică de agăţat devenită clişeu. Azi pot să strig răspicat: Aşa este! Mi-am cumpărat o geantă mică, foarte mică. Azi ador rujul roşu, pentru că-l port când şi dacă vreau. M-am întors la supa de pui a mamei cu certitudinea că lucrurile nu se schimbă stingând lumina.

Alexandra Rădulescu

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS