Craiova anului 1835. „Oraşul era mare centru muzical, strângând prin poziţia sa, prin bogăţia sa şi prin târgurile mari ce se succedau aci regulat la mici intervale, mai toate trupele de operă străine, franceze, germane şi italiene în drumul lor spre celelalte oraşe din Muntenia şi Moldova“, nota George Simion în lucrarea „Din trecutul muzical al Craiovei“. Urbea avea nevoie de un spaţiu cultural. Reprezentaţii se ţineau la acea vreme în saloanele boierilor Costache Haralamb, Dumitru Filişanu, Pera Opran sau în sălile publice Măcescu sau Ianci.
Aşa se face că, în 1850, boierii, în frunte cu Pera Opran, iau iniţiativa ridicării unui local de teatru, scrie Constanţa Deaconu în articolul publicat în „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri“. Mărturie stă în acest sens publicaţia „Chibzuire de zidirea unui teatru în oraşul Craiova“.
Boierul Pera Opran le propune celor cu stare să îi acorde fonduri, oferindu-le în schimb „drepturi“. „Din cele 50 loji amenajate, 45 puteau rămâne în proprietate veşnică dacă se contribuia astfel: pentru fiecare din cele 18 loji din rândul de jos cu 150 galbeni, pentru fiecare din cele 17 loji din rândul al doilea cu 200 galbeni, iar pentru fiecare din cele 10 loji de la galerie cu câte 100 galbeni. Un fond de 7.100 galbeni ar fi fost suficient pentru cumpărarea locului de zidirea teatrului şi ridicarea unei clădiri destul de încăpătoare şi frumoasă“, notează Constanţa Deaconu.
Şi lumea pune mână de la mână şi se reuşeşte ridicarea unei clădiri, viitor teatru. Într-un document aflat în Arhivele Naţionale, datat 9 iulie 1852, se menţionează că pitarii Dimitrie Nicolaidis şi Ioniţă Cernătescu au donat câte 75 de galbeni fiecare pentru a stăpâni o lojă de rangul al doilea la teatrul construit în mahalaua Sf. Troiţă, pe terenul cumpărat de la marele aga Ioan Vlădoianu.
Edificiul a fost ridicat, fiind gata până în toamna anului 1851. Era din lemn, cu pereţi dubli umpluţi cu pământ, în formă semicirculară, cu parter, galerie şi 50 de loji, 45 ale proprietarilor, iar două din rândul de jos după scenă rezervate actorilor, una din rândul al doilea a stăpânitorului, iar două din acelaşi rând, după scenă, rezervate direcţiei.
Seara cea mare
Pe 26 noiembrie, la ceas de seară, pe Uliţa Muzicanţilor, în lumina difuză a lumânărilor de seu, apar mulţime de rădvane, de caleşti. Din ele descind zâmbitoare, purtând pompoase crinoline, jupâniţele urmate îndeaproape de domnii lor ce poartă fracuri, redingote sau uniforme strălucitoare. Toată lumea e nerăbdătoare să ia parte la primul spectacol în localul cel nou al teatrului, mult aşteptat de comunitate. Sala e cu multe ore înainte de reprezentaţie plină de oameni dornici şi nerăbdători. „În lojile de sus, iată-l instalat, în aceea a stăpânitorului, pe cârmuitorul judeţului, în alta nu departe pe marele negustor Dimitrie Aman cu soţia Aristia şi cumnatul său Lăceanu, în lojă urma postelnicul Solomon, în alta Costache Haralamb, mare iubitor de teatru şi de muzică, apoi Bengescu şi Brăiloiu, într-o altă lojă Costache Otetelişanu, un tânăr cu preocupări literare şi traducător de piese,… şi-au făcut apariţia pitarul Dimitrie Nicolaidis şi prietenul său Ioniţă Cernătescu, împreună cu soţiile lor, în loja direcţiunii a luat loc Pera Opran, fericit că-şi vede înfăptuit visul de a înzestra oraşul cu un local de teatru mare şi frumos…“, descrie atmosfera din seara cea mare Constanţa Deaconu.
Sala devenise neîncăpătoare, iar publicaţiile vremii semnalează prezenţa printre spectatori a tânărului avocat Gheorghe Chiţu, a poetului Nicoleanu, a lui Bancov, gazetar şi dascăl de „franţuzeşte“, a lui Raymond, directorul pensionului de băieţi, şi pe loc mai modest se afla Eugen Carada.
„La slaba lumină a lumânărilor de seu, sub conducerea ardeleanului Munteanu Bergman… orchestra, întărită cu instrument din alamă şi cu timpane, atacă un marş zgomotos, după care cortina se ridică în aplauzele şi entuziasmul spectatorilor, se desfăşoară cele cinci acte ale tragediei «Orest», de Alfini, cu dese rechemări la rampă a lui Costache Mihăileanu, a lui Serghe şi a Anicăi Niculescu, care interpretează rolul Electrei“, se notează în „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri“.
Teatrul nu a rezistat prea mult, căci în dimineaţa zilei de 16 ianuarie 1856 un foc nimicitor a ars totul, lăsând în urmă cenuşa lemnelor, a costumelor şi amintirea unor spectacole de teatru, operete, vodeviluri, canţonete sau a unor celebre trupe străine de actori şi cântăreţi de renume de la marile teatre din Apus, care aduceau craiovenilor ultimele noutăţi dramatice şi lirice ale Occidentului.
Microbul teatrului contaminase comunitatea, aşa că se va construi un nou teatru, cu aportul deosebit al marilor proprietari, iar în toamna anului 1857, pe strada Episcopiei, apare teatrul lui Theodorini.
