Are 36 de ani, iar de la şapte ani este nevăzător. Cu toate astea, optimismul şi puterea l-au ajutat să devină, pe cât se poate, un om ca oricare altul. De 16 ani, Alin Radu (foto) este masor la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, iar în câteva luni va deveni primul craiovean care va avea parte de unul dintre cele mai frumoase ajutoare: un câine ghid.
Alin Radu nu s-a născut nevăzător. La şapte ani a avut un accident neplăcut: se juca alături de alţi micuţi, iar, când s-a întors să vadă cine vine după el, unul dintre copilaşi i-a aruncat în faţă un pumn de nisip cu cuie. I-a fost spart globul ocular la unul dintre ochi, dar, având şi glaucom, Alin a rămas complet nevăzător. Nervul optic a fost distrus.
În cabinetul lui de la subsolul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, Alin Radu face masaj. De 16 ani este angajat aici, după ce a făcut şcoala generală şi liceul pentru nevăzători la Cluj şi postliceala de balneofizioterapie-masaj din Bucureşti. „Problema este că noi nu conştientizăm, dar creierul imediat se resetează şi îţi dă informaţii cât să te descurci imediat. Este un avantaj, între ghilimele, să-ţi pierzi vederea sau să ai o dizabilitate atunci când eşti mai mic. Când eşti mare, începi să realizezi anumite probleme şi tot timpul există «nu pot». Eu lucrez de 16 ani aici, la început a fost foarte greu. Lumea te desconsideră în prima fază. Dacă ştii să îţi impui punctul de vedere şi să te faci respectat atunci e OK, şi ei încep să se apropie de tine, să vadă că este o diferenţă. Adică nu e o problemă că nu vezi, că eşti surd sau orb, ideea e să nu clachezi. Aici lucrez cu tot felul de oameni, cu o cultură medie, aşa că mai pun întrebări şi întrebări. Nu sunt reci cu mine, eu ştiu să comunic. Dacă am face un exerciţiu de cinci minute pe zi, să închidem ochii şi să încercăm să vedem lucrurile altfel, crede-mă că am fi toţi la fel“, explică Alin. Râde când îşi aminteşte ce fel de întrebări i-au fost puse de către pacienţi.
Maya va deveni primul câine însoţitor din Craiova
Alin e ajutat de soţia lui şi are şi o fetiţă de şapte ani. „Ea este sufletul lui tata“, aşa spune când vorbeşte despre ea. Pe mica masă din cabinetul său stă un iPhone, fără de care s-ar descurca foarte greu. „Având în vedere că avem totul acum accesibil, sunt sintetizări vocale pe iPhone. iPhone-ul pentru mine este totul. Citesc o carte, îmi iau informaţii pe specialitatea mea, neurologie, kinetologie, dar asta înseamnă costuri mari“. Un nou ajutor va sosi, însă, din luna aprilie, în familia lui Alin. Maya, o căţeluşă de un an şi şase luni, va deveni câinele lui însoţitor, printr-un program pe fonduri europene implementat la Satu Mare. Astfel, Alin va deveni primul craiovean care va beneficia de ajutorul unui astfel de câine. Dacă n-ar fi fost acest program, el ar fi trebuit să plătească 10.000 de euro pentru a o pregăti pe Maya sau pe oricare alt câine.
Durerea lui cea mare sunt, însă, lipsurile cu care se confruntă persoanele ca el. „Eu din luna aprilie o să am un câine ghid. Cum mă pot deplasa eu cu el, când noi avem haitele după noi? Apoi, ar trebui să faci un sondaj, să vezi câţi ar fi de acord să intru eu într-o instituţie. Legea nr. 519 îmi dă voie să intru în orice instituţie cu un câine ghid, dar gândeşte-te câţi ar fi de acord. În mod normal, ar trebui să pot intra şi într-un restaurant cu un câine ghid, dar legea DSV-ului spune că nu am voie. Chiar am discutat cu un amic care are un restaurant şi îi spuneam că îi arăt legea, iar el îmi spunea că îmi arată legea lui“. Iar lucrurile nu se opresc aici.
Legile, făcute ca să fie încălcate
Ca persoană cu dizabilităţi, el beneficiază de transport gratuit cu autobuzul şi cu trenul. Cam aici se opresc beneficiile. Când e întrebat, însă, ce s-ar putea face pentru ca lucrurile să se apropie de normalitate, discuţia se lungeşte şi conţine, de fapt, lucruri care sunt normale într-un stat civilizat, în care persoanele cu dizabilităţi sunt integrate şi acceptate. „Partea proastă este că Guvernul României nu face absolut nimic pentru persoanele cu dizabilităţi, cu toate că ei aveau o reglementare din 2010 să lucreze pentru toate persoanele cu dizabilităţi, indiferent că sunt nevăzători sau în scaune cu rotile. Era obligaţia de a face acele pante în limbajul Loges, adică la fiecare trecere de pietoni să fie în relief, ca să poţi să-ţi dai seama… Rampele care există, sunt făcute la kilogram. Eu, dacă îl leg de picioare pe ăla care le-a făcut şi îl pun într-un cărucior să coboare pe pantele alea, crede-mă că se duce de-a dura“, zice Alin.
Consideră că mila nu ar trebui să fie mai presus decât integrarea celor ca el. „Problema statului român, şi e problema tuturor, este a sentimentului de milă şi de a ajuta. Nu! Integrează-l, că legi sunt. Dă-i să lucreze! Este mult mai uşor şi pentru statul român. Decât să-i dai un ajutor de 300 sau 700 de lei sau de 200 de euro, cât îi dai, mai bine pune-l să muncească, îţi câştigi şi tu impozitele la stat. Este un mit că persoanele cu dizabilităţi au foarte multe facilităţi, nu au! În primul rând, ar trebui ca în autobuze şoferii să fie obligaţi să anunţe staţiile. În Bucureşti aşa se face. Apoi ar fi eliminarea câinilor vagabonzi de pe străzi, pentru că eu, când merg pe stradă şi calc un câine fără să vreau, automat el devine duşman, şi e logic. Pentru mine este un pericol foarte mare. Ar trebui accesibilizate bancomatele, în străinătate nu simţi că eşti persoană cu dizabilităţi. Dar legile există ca să fie încălcate“, consideră masorul.
„Masajul nu e o frecţie, masajul este o artă“
Chiar dacă are colegi care sunt profesori la „Babeş-Bolyai“, în Ardealul unde a trăit o bună parte din viaţă, Alin a ales masajul. A avut ocazia să plece peste hotare, dar a rămas de dragul mamei sale. „Am avut o şansă, dar mi-a părut rău de mama să o las singură. Am putut pleca în Franţa, pe masaj şi recuperare medicală. Mie îmi place foarte mult ceea ce fac. Masajul nu e o frecţie, masajul este o artă, dacă ştii să-l faci. Dacă ne aducem aminte, cine a mai citit, masajul era făcut şi în antichitate, erau sclavii aceia orbi de la curţile Imperiului Roman. Niciodată un om care vede nu va face masaj la fel ca acela care nu vede. Nu că n-ar şti, dar simţul tactil şi concentrarea sunt diferite“, povesteşte Alin, care mai este şi formator pentru cursuri pe calculator. Tace puţin, apoi rosteşte câteva cuvinte prin care te face să realizezi diferenţa. „Noi nu ştim să privim cu ochii minţii. Poate sună a literatură, dar crede-mă că aşa este. La voi, cei care văd, impactul este fizic. Dacă îmi place cum arăţi, vorbesc cu tine, sau dacă îmi place cum te îmbraci. Poate un om este deosebit chiar dacă nu arată bine fizic sau dacă nu e îmbrăcat bine. Nu întotdeauna haina face omul“.
Ardealul mult iubit, acolo unde a crescut şi a învăţat să fie aşa cum este, unde, spune el, „i s-au sculptat sufletul şi mintea“, urmează să i-o trimită şi pe Maya. Cu o sinceritate şi o căldură incredibile, Alin vorbeşte cu emoţie despre ea. „Mă duc la Satu Mare, pentru că, ţi-am spus, în Oltenia n-avem chestii din astea. La sfârşitul lunii o să mă duc să iau primul contact cu ea, pentru că întâi se face dresajul în general pentru toate persoanele cu dizabilităţi, şi apoi se lucrează personal cu cel care îi va fi stăpân. O să ne cunoaştem şi o să ne ataşăm unul de altul, iar Maya va fi cu mine peste tot“. Rămâne de văzut dacă autorităţile se vor adapta la Alin şi la Maya, aşa cum şi el a reuşit să se adapteze la statul român, de 29 de ani.
Peste 2.000 de persoane cu handicap vizual în Dolj
Conform datelor statistice ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj, pe 31 ianuarie trăiau în judeţul nostru 2.190 de persoane adulte cu handicap vizual. În Craiova, nu există o şcoală pentru nevăzători, însă în luna septembrie a anului trecut, Şcoala Specială „Sf. Mina“ a început să se adapteze nevoilor unui copil nevăzător din naştere, care este acum înscris la instituţia de învăţământ.
