Oltenia cu tradiţiile şi obiceiurile sale este creionată în preajma anului 1858, de un călător francez. Tablourile făcute de peniţa sa ne dezvăluie o lume a satului uşor stranie pentru un om străin de aceste locuri şi un oraş, „al doilea din principat“, Craiova, fermecător, cu un Parc „Bibescu“, „un deliciu“.
La moşia pitarului Constantin Slăvitescu din Vâlcea se ocupa de educaţia copiilor săi în preajma anului 1858 un anume francez Margot, unul dintre numeroşii emigranţi francezi stabiliţi la acea vreme pe meleaguri olteneşti. Graţie însemnărilor sale, ni se creionează astăzi imagini din Oltenia acelor vremuri. El umbla mult pe jos şi, uneori, călare sau cu poşta, acest gen de călătorii dându-i ocazia să observe amănunte din viaţa oamenilor locului. Îl vom însoţi în aceste incursiuni, ghidaţi de însemnările sale adunate în Arhivele Olteniei de la 1928.
Punctul de plecare este Bucureştiul, dar, odată ce trece Oltul, Margot nu poate să nu laude încântătoarea poziţie a oraşului Râmnicu Vâlcea. Cunoaşte de la un băştinaş chiar etimologia acestui cuvânt, pe care o notează în scrierile sale: „Numele oraşului vine de la a rîmni, rîmnitul, căci prin poziţia sa muntuoasă şi mult pitorească era şi locul adevărat de rîmnit pentru stabilirea unui oraş“. Paşii îi sunt purtaţi apoi pe Dealul Cărămizilor, nume pe care îl purta la acea vreme drumul ce ducea de la Râmnic la Craiova, din cauza numărului mare de cărămizi din ruinele romane.
Apoi, ajunge la Drăgăşani, unde descoperă „Papa-ruda“ şi notează: „În urma acestui manegiu (udarea paparudei), poporul este încredinţat că ninfa apelor, invocată cu un chip atât de original, nu va întârzia a-i trimite o ploae abundentă“. În drumul său se opreşte şi la o clacă: „Afară de serbările instituate de religiunea ortodoxă, ţăranul rumân mai ţine şi altele. Ele se reduc la nişte întâmplări însemnate, la nişte împrejurări neprevăzute, ori şi chiar la rămăşiţele păgânismului, păstrate din generaţiune în generaţiune. Aceste serbări sunt ţinute de ţerrani şi nu se pot îndatora la munca câmpului, decât numai după clacă“. Munca la câmp avea ritualul ei, se făcea numai în sunetul vioarelor, urmată apoi de cina la conacul boierului, cu jocuri, după cum avem să aflăm din însemnările călătorului străin, căci „numai cu acest chip săteanul socoteşte în sinea lui că n’a călcat preceptele religiunei, şi că de s’a va întâmpla vre-o nenorocire, mânia cerească se va depărta de la dânsul şi va cădea numai asupra cerealelor alle aceluia ce l’a chemat la lucru. El perde mult, zioa nu i se socoteşte, însă puţin îi pasă dacă a petrecut’o cu veselie şi fără grijă“.
O lume a tradiţiilor
Călătorul străin pe meleagurile olteneşti ajunge şi la Craiova, „al doilea oraş din principat“, care îl cucereşte cu străzile, bisericile, şcolile ei. Aici descoperă şi „unica moară cu vapor ce essistă în Rumânia“. Află chiar şi legenda despre Balta Craioviţei, aflată la porţile oraşului, „tradiţiunea poartă (sic) că oraşul era zidit în vechime într’acel loc, că în urma unui mare cutremur de pământ fu cufundat cu totul, înnecat şi apele bălţii îl cuprinseră“.
Păşeşte şi pe aleile Parcului „Bibescu“, pe care îl consideră „un deliciu“. Însă, ceea ce îi stârneşte curiozitatea este „danţul căluşarilor“ din săptămâna Rusaliilor. Să lăsăm deci călătorul să povestească: „O bandă de ţigani împintenaţi şi precedaţi d’un viorar şi d’un mic stendard, ţinâdu-se toţi de mână, scoţând din timp în timp ţipet aspre şi sălbătăcite, se preumblau p’în oraş, formând danţuri la toate rescrucile, la toate casele celle arătoase şi făcând pretutindenea o larmă infernală. Ei essecutau acele danţuri, urmându-se unii pe alţii, jucând d’assupra capetelor lor o bâtă groassă şi bătând de mai multe ori din pinteni, ce sunt cu mai multe rotiţe, şi ocazionă o larmă prea bizară; apoi oprindu-se toţi odată din jocul lor, şi-asvârleau cu putere bâtele lor într’o oarecare depărtare şi, urmând într’aceasta comanda şefului bandei, alergau cu mare iuţeală să le adune, scoţând ţipete assurzitoare. Cel mai nevoiaş din trupă se prinde atunci de ceilalţi, care îi dau câteva lovituri pe tălpile picioarelor, ca o pedeapsă de moliciunea sa a apuca mai îngrabă una din bâtele aruncate. Acest danţ se numeşte căluş. Poporul, ce este foarte superstiţios, se fereşte de’a lucra ori ce în cursul celor opt zile; se teme atunci d’a nebunii, d’a se simţi, lucru cel numeşte în credinţă: lovirea de căluş“.
Nu lipsesc din tabloul acelor vremuri nici descrierile oamenilor locului, care sunt „foarte îndemânatici“, „aplecaţi la comerciuu şi la agricultură, mai iscusiţi la afacerile de negoţ“.
Aşa era Oltenia acelor vremuri, zugrăvită de călătorul străin care avea să se stabilească aici, cu viaţa satului, cu tradiţii şi obiceiuri greu de înţeles pentru un om din alte locuri, cu o Craiovă care încânta şi cucerea, cu parcul său, ce era „un deliciu“.
