Satele pustiite ale Doljului

http://www.youtube.com/watch?v=4ZhhJCWm-Wg

1 de 5

Un lanţ mare cu lacăt la poartă, câteva scânduri bătute în cuie în dreptul geamurilor, o fâşie neagră de pânză prinsă drept doliu la una dintre grinzile casei. În rest, pustiu… Sunt zeci de case lăsate în paragină în comuna doljeană Predeşti. În două din satele comunei mai trăiesc astăzi doar câţiva oameni, în Bucicani doar opt persoane, iar în Predeştii Mici – aproximativ 20. Ultimul copil născut în unul dintre aceste sate a fost în 1956. Sunt sate pur şi simplu izolate, la care cu greu se mai poate ajunge pe perioada iernii. Nici măcar utilajele de deszăpezire nu fac faţă în multe situaţii…

Ce s-a ales odată cu trecerea timpului de satele doljene este trist. Cei în vârstă trăiesc cu nostalgia anilor tinereţii. Copiii şi nepoţii lor au plecat de mult de acasă, iar şansele să revină sunt minime. Pe perioada verii, mai vin la casele părinteşti, însă din luna noiembrie până la început de aprilie, satele sunt pustii.

Spre Bucicani cu tractorul cu lamă…

Am ajuns în comuna Predeşti, la doar 20 de kilometri distanţă de Craiova, unde, conform ultimelor date obţinute în urma recensământului din 2011, aveam localităţi cu doar câţiva locuitori. Cu un tractor utilat cu lamă de deszăpezire am plecat spre satele în care să întâlnim oamenii care nu au părăsit niciodată locurile natale. În unul dintre cătune, cel mai tânăr locuitor are 59 de ani, iar cel mai vârstnic – 88. O parte din drum am avut posibilitatea să îl străbatem cu maşina redacţiei, până la un punct în care doar un utilaj bine dotat putea face faţă zăpezii. Cele aproximativ 50 de minute pe drumul spre Bucicani au părut o veşnicie. Oamenii locului, cei din centrul comunei, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a face drumul practicabil, însă, după cum povestesc, viscolul de peste noapte îl acoperă cu troiene. „Imediat cum a nins, în dimineaţa următoare, de la ora patru am plecat spre Bucicani şi Predeştii Mici, cu două tractoare, cu lame de deszăpezire, să încercăm să facem faţă troienelor. Totul este alb cât vezi cu ochii. Îţi trebuie multă atenţie şi este obligatoriu să cunoşti bine acest drum pentru a nu intra cu utilajele în şanţurile de peste podeţe… E nevoie de atenţie maximă, ca să nu ratăm marginea drumului, să nu intrăm cu tractoarele pe câmp în bucăţi de gheaţă sau pământ, să nu riscăm să spargem rezervoarele de motorină. De câte ori pe zi străbatem acest drum cu utilajele… Săptămâna trecută, de exemplu, a murit o persoană în unul din aceste sate. Am intrat cu utilajele de câteva ori pentru a face loc tractorului cu care bietul om a fost dus la cimitir. Sunt o mână de oameni în aceste sate, cei mai mulţi bătrâni“, a povestit Stelian, unul dintre cei care muncesc pe utilajele de deszăpezire.

Bucicani

O fântână cu o vechime de peste un secol, construită în stil tradiţional, cu ciutură, îi întâmpină pe toţi cei care păşesc în satul Bucicani. Oamenii aflaseră că o să venim să îi vizităm. Ne aşteptau deja pe la porţi, fericiţi că mai văd „ţipenie de om“. Erau zeci de locuitori, astăzi mai sunt doar câţiva. Nici măcar o biserică nu au în sat, nici un cimitir… Nu au avut niciodată în sat un magazin sau o cârciumă. Sunt oameni care au muncit pentru copiii lor, pentru a-i trimite la şcoli, la oraş. Cea mai apropiată biserică pentru aceşti oameni este la Pleşoi, în comuna învecinată, la câţiva kilometri distanţă. „Locuiesc în satul ăsta de când m-am măritat. Pe timp de iarnă e greu, vai de mama noastră dacă avem nevoie de ceva. Dacă nu ar sta copilul cu mine, ar fi imposibil să trăiesc. Sunt bolnavă mamă, sunt operată la ochi, am avut aparat ca să pot să respir. E greu… Nici măcar salvarea nu poate ajunge la noi. Pentru a ne lua, trebuie să mergem până în centrul comunei, la strada principală, la Predeşti. Mai suntem câţiva, eu şi
nepoată-mea, şi încă două, patru femei în total şi încă patru bărbaţi… Mâncăm ce strângem din toamnă, avem porc, îl tăiem, facem pâine, mămăligă. Ce să facem… Du-te pe vremea asta să iei pâine din Pleşoi sau Predeşti… Pe timpuri însă era frumos, eram mulţi locuitori, ne strângeam unii la alţii, puneam mese… Au fost şi sunt oameni buni, săritori, ne ajutăm unii pe alţii. Cei tineri au plecat toţi. Cine să mai vină, fata mea, la noi? Nu mai vine nimeni. Am noroc cu copilul meu că vine să mă îngrijească“, a povestit Ana Brătilă, în vârstă de 88 de ani.  
Iulian Brătilă, fiul bătrânei, este unul dintre cei mai tineri locuitori. S-a stabilit cu familia şi copiii la Craiova, însă de câţiva ani este nevoit să îşi îngrijească mama neputincioasă: „Ultimul copil născut în comună a fost pe 15 ianuarie 1956. Eu sunt cel mai tânăr localnic. Chiar dacă au plecat de aici şi au lăsat în urmă peste 20 de gospodării, oamenii mai vin pe timpul verii. Şi este şi de înţeles de ce au plecat… Eu, care sunt cel mai tânăr din sat, fac aproximativ două ore şi jumătate până în centrul comunei. Pe timp de iarnă însă mi-e teamă să nu cad în nămeţi că acolo mă găsesc oamenii mort… Sunt şi bolnav cu inima şi nu aş îndrăzni să plec la un asemenea drum“. L-am întâlnit în sat şi pe Ion Cârstov, venit, de asemenea, pe perioada iernii să îşi ajute mama care se deplasează doar cu cadrul de susţinere: „La început, aici era populaţia cea mai mare. De pe timpul lui Ceauşescu a început să se depopuleze însă. Făcuseră nişte blocuri la Predeşti, la strada principală, unde ziceau că îi mută. S-a ales însă praful de tot, nu au mai făcut nimic, iar oamenii au început să plece fiecare pe unde a reuşit să se stabilească, în special spre Craiova. Mulţi au murit, alţii au plecat…“.  
„Uitându-mă în urmă, anii trăiţi în satul natal au fost cei mai frumoşi de până acum… Satul era plin de oameni gospodari, bogaţi. Nici o familie nu avea mai puţin de şapte hectare de pământ… Sunt oameni care au ştiut ce au vrut în viaţă. Nu şi-au lăsat copiii să ajungă la munca de jos, nu au acceptat ca ei să treacă prin greutăţi şi au preferat să îi şcolească. Satul are un renume. Pe timpul lui Ceauşescu i se spunea «Micul Paris». Aici se găseau de toate, iar oamenii îţi ofereau acea ospitalitate românească.
Din capătul Predeştiului, zilele trecute, am luat-o prin nămeţi cu rucsacul în spate până la casa părintească. Vântul îmi bătea în faţă şi mi-am amintit de vârsta copilăriei şi a tinereţii. Urmele se acopereau imediat de zăpadă… Când plouă este cumplit. Păcat că nimeni nu se mai gândeşte la omul de rând… În acest cătun nu a existat niciodată o cârciumă sau un magazin, iar după acest lucru vă daţi seama de calitatea acestor oameni! Eu nu mai am în gospodărie decât nişte păsări. Atât… Însă nu mă pot despărţi de casa părintească, am refuzat să o părăsesc. Fântâna cu ciutură de la intrare în sat are o vechime de peste un secol, la fel şi una din casele din sat, casă tradiţională, din bârne“, a povestit Gelu Firescu.

Predeştii Mici, izolat

Am pornit apoi către Predeştii Mici, cunoscut de oamenii locului ca Dia. Nu am reuşit însă să parcurgem prea mult din acest drum, nici măcar cu tractorul. „Eu locuiesc în Cârstovani, care aparţine de comuna Pleşoi. Aici stau 14 – 15 oameni. Atât, cei mai mulţi foarte bătrâni… După Cârstovani este celălalt sat al Predeştiului, Dia, însă e imposibil să ajungi până acolo. E greu de noi, ăştia, din satele izolate. Mai suntem doar o mână de oameni care stăm ca oile pe timpul iernii. De cele mai multe ori, mai bine răbdăm decât să plecăm pe nămeţii ăştia. Am cinci copii acasă. Fata cea mare are 13 ani, iar cea mică un an şi jumătate. Dacă nu se topeşte zăpada, nu am cum să îi mai duc pe cei mari la şcoală. Asta e, până la primăvară stau acasă“, a spus Cârstov Constantin.

Când viscoleşte, zăpada ajunge şi la doi metri…

Reprezentanţii comunei Predeşti recunosc că se ajunge foarte greu în cele două sate. Mai mult decât atât, aceştia susţin că depopularea  se întâlneşte atât în cele două sate izolate, cât şi în centrul comunei. „Avem aproximativ 2.000 de locuitori pe raza comunei noastre. Din nefericire însă, avem doar opt locuitori la Bucicani şi aproximativ 25 la Predeştii Mici. Chiar şi în centrul comunei, la Predeşti, din cele 860 de gospodării, sunt locuite aproximativ 600. În aceste sate au rămas în special bătrânii, iar cei tineri au plecat. Din câte am înţeles, mulţi intenţionează să se întoarcă. Adevărul este că pe timp de iarnă şi când este viscol este foarte greu să se ajungă în aceste sate. Când viscoleşte, zăpada ajunge şi la doi metri, iar tot ce este dat la o parte pe timpul zilei cu utilaje, noaptea se depune la loc. Oamenii au învăţat însă să se gospodărească din vreme pentru a se descurca iarna. Au fost situaţii în care a fost nevoie de intervenţia noastră pentru ca salvarea să ajungă la un locuitor care avea nevoie urgentă de îngrijiri medicale. Am trimis un tractor pentru a curăţa drumul… Şi săptămâna trecută a murit cineva la Predeştii Mici şi a fost nevoie ca utilajele să pătrundă de trei patru ori pentru a face drumul accesibil. Sperăm ca oamenii să revină la sate. Au început să se caute în special locuinţe din centrul comunei, din Predeşti. O casă nu costă mai mult de 30.000 de lei…“, a declarat Maria Sărăcin, viceprimarul comunei Predeşti.

Sociologii explică fenomenul depopulării  

Vorbim de un adevărat fenomen al depopulării, susţin sociologii. Sărăcia, migraţia şi îmbătrânirea populaţiei sunt principalele cauze ale depopulării. România are cea mai mare cotă din UE de populație care trăiește în zonele rurale (45% din totalul populației) și, conform datelor INS pentru 2010, riscul de sărăcie extremă este patru ori mai mare în zonele rurale (8,8%) în comparație cu zonele urbane (2,2%). Analiza regională realizată în urmă cu câţiva ani arăta că regiunile cu cele mai mari rate de persoane aflate în risc de sărăcie și excluziune socială sunt: Nord-Estul, Sud-Vestul Olteniei, Sud-Est și Muntenia Sud.
„Modul de viaţă al oamenilor s-a modificat. Putem vorbi de o schimbare a condiţiilor economice, despre creşterea perioadei la care se încheie prima căsătorie, când apare primul copil. Oamenii îşi doresc respectul celorlalţi, implicare, aleg cariera în detrimentul familiei. În trecut, familia accepta copilul ca pe un dar de la Dumnezeu, aşa cum specifica şi profesorul Ilie Bădescu (celebru sociolog- n.r.), acum însă este rezultatul unui planning familial. Primul copil apărea în jurul vârstei de 15, 16 ani, acum undeva după 20 şi ceva de ani. Ne proiectăm copiii şi numărul de copii, căutăm să controlăm existenţa, destinul“, a precizat Gabriel Pricină, sociolog.

Despre comuna Predeşti

Comuna Predeşti este construită pe vatra unei vechi aşezări medievale, atestată documentar încă din anul 1514, numele localităţii datorându-se unui căpitan al lui Mihai Viteazul, boier stăpân al acestor locuri, anume Preda Buzescu. Satul Predeşti este aşezat în formă de T, latura mică având o distanţă de aproximativ doi kilometri, DJ 606, cu case de o parte şi de alta a acestuia. Latura mare, perpendiculară pe şosea, este construită în jurul vechii vetre a satului, prelungindu-se pe o distanţă de şase – şapte kilometri, până în cătunul Predeştii Mici, şi având denumirea populară de Dia (conform celor spuse de preotul din Predeşti, Dia reprezintă un vechi nume turcesc, având înţelesul de „departe“).