Povestea de viaţă a celui ce face parte din strălucita pleiadă de arheologi şi istorici, C.S. Nicolăescu-Plopşor, considerat un deschizător de drumuri în cercetarea paleoliticului din România, este astăzi narată de fiica sa, Mira Nicolăescu-Plopşor. Câteva imagini din trecut, surprinse de un vechi aparat de fotografiat, vin să ne ajute să reconstituim lumea de altădată.
Am păşit în trecut la braţul fiicei lui C.S. Nicolăescu-Plopşor, Mira. La respectabila vârstă de 88 de ani, Domnia sa a acceptat provocarea noastră şi, ghidaţi de imaginile familiei adunate în lucrarea „Amintiri cu tatăl meu. Întoarcerea în paradis“, ne-am început călătoria.
„Am trăit până la şapte ani la ţară“, îşi începe Mira Plopşor povestea, prezentându-ne câteva fotografii de familie. „Aici sunt eu când eram mică, cu păpuşa oferită de tata. Când a fost la un congres la Coimbra, în Portugalia, mi-a luat măsura şi mi-a adus o păpuşă cât mine de mare. Aveam trei ani atunci“. Firul naraţiunii continuă, ca şi derularea imaginilor. „Uitaţi, aici este casa noastră de la Plopşor. Am visat şi am să visez toată viaţa această casă! Eu aici m-am născut, în mijlocul câmpului… Aveam un rond în faţa casei şi eu îl îngrijeam. Mergeam la şosea şi adunam nişte pietre mari, ca să împrejmuiesc locul“, ne explică, arătându-ne o fotografie în care apar conacul şi tatăl său, C.S. Nicolăescu-Plopşor.
Viaţa ca-n pagini de roman
Dar povestea familiei Plopşor începe cu mult înainte de a se ridica acest conac în mijlocul câmpului. Nicolăescu-Plopşor a fost unul dintre fiii boierului Stan Nicolăescu. Era slab şi apropiaţii îi ziceau deseori că „nu e bun de nimic“. Nu avea alura fraţilor săi, puternici, viguroşi. Mama sa, fiica lui Dincă Schileru, deputat al ţăranilor din Oltenia, cărora le-a câştigat respectul reprezentându-i cu cinste în Divanul Ţării, nu îi arăta multă grijă şi dragoste. „De Nicolăescu-Plopşor nu s-au ocupat deloc. Era foarte slab. Toţi îi ziceau «ofticosul ăla» şi considerau că nu e bun de nimic. Ceilalţi erau foarte viguroşi şi îşi însoţeau deseori tatăl pe la moşii“, povesteşte Mira Plopşor. Aşa se face că tânărul, dat la o parte de cei ai casei, îşi găsise refugiul într-un hamac dintr-un nuc. „Conacul lui Stan Nicolăescu, al bunicului meu, era foarte impunător, cu un cerdac de jur împrejur, cum era odată. El avea şi o nucărie, vreo 60 de nuci bătrâni. Şi în cel mai mare nuc, tatăl meu îşi făcuse un hamac. Aici îi aducea mama mea ulciorul cu mâncare. Mama mea şi cu el erau veri primari. Mama ei şi cu tatăl lui erau fraţi. Mama şi-a pierdut tatăl când avea trei ani şi a rămas bunica mea, la 33 de ani, cu şase copii. Mama se ducea la unchiul Stan să-şi facă vacanţele, la ţară. De mică era foarte gospodină, făcea tot felul de mâncăruri şi boier Stan o iubea foarte mult. Se bucura de fiecare dată când o vedea şi îi zicea: «Bine că ai venit, Miţulica!». O chema Maria, dar i-au zis Miţulica. Boierul Stan iubea bucatele gătite de mama. Soţia lui nu era deloc gospodină. Avea o fată în casă pe care o izbea, o îmbrâncea, aia făcea o ciorbă, acolo. Mama pregătea mâncare bună şi se ducea la câmp şi i-o ducea lui boier Stan, împreună cu ulciorul nesmălţuit de Gorj, care păstra apa rece“, povesteşte Mira Plopşor.
Dacă Maria şi-a găsit mângâierea şi liniştea pe moşia boierului Stan, fraţii ei au găsit de cuviinţă să ia calea străinătăţii, pentru a-şi face un rost. „Fraţii mamei s-au gândit: «Verişorii noştri au moşii, noi ce să facem?». Şi unul a plecat în Franţa şi a făcut medicina. Când s-a întors la Craiova, pe Câmpia Islaz, unde avea cabinet, lumea îi spunea «doctorul Pomană». Celălalt s-a dus în Austria şi a făcut chimie industrială. Nu au revenit în ţară decât când au terminat facultăţile. Ei îi trimiteau mamei de acolo tot felul de reviste, pe care ea i le ducea, împreună cu o ulcică de mâncare, tatălui meu, care stătea în hamacul din nuc. Când s-a întors fratele mamei de la Viena, s-a dus la boier Stan să i-l dea pe tatăl meu, «că e bun de carte, să-l fac cărturar». L-a cazat în mansarda casei pe care şi-o ridicase în Bucureşti şi l-a trimis la facultate.
În toţi anii aceştia, între tata şi mama s-a născut o iubire mare. Mama nu a vrut să-l ia până nu a terminat facultatea, până nu i-a arătat diploma de licenţă. Odată terminată facultatea, au fugit. S-au dus la Pleniţa, unde mai făcuse el săpături. Pe poteca până la casa în care stăteau, în stânga şi în dreapta erau lădiţe cu oase, cioburi, şi la geamul odăii aveau o pătură. Acolo, pe un pat de fier, a «furat-o» pe mama“, poveşteşte doamna Mira, râzând şugubăţ.
Cei doi au trăit acolo o bună bucată de vreme, departe de nemulţumirea familiei, care nu agrea mariajul lor. Boier Stan a fost cel care le-a întins o mână de ajutor. „Era un Crăciun cu nişte zăpezi enorme. Mama şi tata au auzit un clinchet. Au înlemnit. Boierul Stan, bunicul meu, avea o trăsură şi nişte cai extraordinari, cu nişte clopoţei care se auzeau până în satele vecine. Se spunea: «Auzi, se plimbă boier Stan pe la moşiile lui». La câteva minute, o bătaie în uşă. Când au deschis, era chiar boier Stan, iar înapoia lui o sanie încărcată, trasă de patru cai. Le aduseseră saci cu făină, mălai, jumătate de porc. Le-a spus: «Am venit să vă aduc câte ceva, să aveţi un Crăciun fericit». În vara următoare, i-a dat tatei şi bucăţica lui de pământ. Când a văzut petecul lui de moşie, a stabilit din ochi mijlocul lui şi a spus: «Aici ne vom face noi casă». Acolo şi-a făcut conacul lui, după cum şi-a dorit el, departe de mama sa, de fraţii lui, departe şi de Plopşor, şi de satul Vârtop, şi de şosea, în mijlocul câmpului“.
Amintiri frumoase
Au ridicat conacul şi acolo şi-au dus traiul ani buni. Şi din nou fotografiile încep să completeze povestea de viaţă. „Aici sunt eu pe o bancă lucrată de tatăl meu din copaci. Aici suntem noi, copiii, eu şi fraţii mei, în căruţă, aşteptând să mergem la târgul de săptămână de la Vârtop pentru a mânca gogoşi. Mergeam doi kilometri. Erau gogoşile acelea din cocă de pâine, băgate pe un băţ, după care eram înnebuniţi“. Amintirile din paradisul copilăriei o năpădesc din nou pe Mira Plopşor. „Eram febleţea lui tata. Şi-a dorit foarte mult o fată. De mică, de la doi ani, mă lua de mână şi mă ducea cu el. Unde era el, eram şi eu. Ne iubeau pe toţi, deşi le dădeam mari bătăi de cap. Eram trei copii, născuţi la diferenţă de un an şi jumătate unul de celălalt. Tata avea o maşină, un Ford Steyr, şi când pleca cu maşina cu noi, copiii, şi cu băiatul care ajuta la îndepărtarea de pe stradă a cuielor de la potcoavele boilor, el stătea în faţă, cu oliţele în braţe. Avea unul o nevoie, aveau toţi. Era mare chin….“.
Figura tatălui e prezentă în fiecare crâmpei de amintire, iar vorbele spuse de Mira Plopşor sunt însoţite, de fiecare dată când îi rosteşte numele, de o admiraţie şi o dragoste profunde. „Tata făcea săpături, pe contul lui, din banii lui de pe grâu. Zicea: «Eu nu sunt moşier, sunt plugar». Cerealele le vindea pentru a plăti oamenii cu care făcea săpăturile“.
Anii au trecut, Mira a crescut. A venit vremea şcolii, iar C.S. Nicolăescu-Plopşor a manifestat o grijă aparte pentru educaţia copiilor săi. „Am început şcoala la «Elena Cuza» şi am terminat-o la pensionul Urziceanu, în care se vorbea numai franţuzeşte. Dacă te prindeau vorbind româneşte, pentru un cuvânt în română trebuia să înveţi două versuri în latină. Eu eram foarte revoltată. Voiam să vorbesc româneşte, aşa că am ajuns să învăţ la un moment dat 170 de versuri în latină“. Fotografiile completează din nou povestea, purtându-ne în lumea balurilor în care tocmai păşise Mira. „Aici sunt la balul de la Cercul Militar… Balurile, ce amintiri… Cu palton şi rochie de împrumut! Aveam două verişoare căsătorite cu ofiţeri de cavalerie şi când se duceau la baluri, mă luau şi pe mine. Aveam 16 ani“, şi apoi ne arată o imagine sub care stă scris „Mira – Miss Craiova la 17 ani, la Palatul Jean Mihail“. Imediat îşi aminteşte: „Tata organizase concursul, nici nu ştiam… Rochia era de tafta roşie şi deasupra avea un voal negru. Mi-a dat-o o verişoară“. Şi o ultimă fotografie încheie povestea: „Este lucrarea mea, «Dragobetele, ziua împerecherii păsărilor», după cum zicea tatăl meu. Era amplasată, în 1968, în Complexul Lacul Tei din Bucureşti. Am făcut Facultatea de Arte Plastice. Am început în ‘44 facultatea. M-am îndrăgostit şi, în ultimul an de studii, ‘49, m-am măritat, iar în ‘50 am născut. Am reluat facultatea în 1968“.
Vorbele tatălui le aude parcă şi azi, iar imaginea sa este pretutindeni, în fiecare amintire. El veghează asupra fiicei sale chiar şi acum, dintr-un tablou neterminat, agăţat pe peretele camerei.
Povestea de viaţă a familiei Plopşor pare desprinsă dintr-un roman şi cucereşte fiecare călător în lumea literelor. Ea face parte din realitatea unei lumi demult apuse, iar când cartea se închide, iar fotografiile dispar, rămâne doar povestea.
