Obiceiurile şi tradiţiile specifice Sărbătorilor de iarnă trăiesc încă în lumea satului românesc, constituindu-se în mărturii elocvente de autenticitate etnică a neamului nostru latin. Se ştie şi se respectă vorba din bătrâni, care spune că la Ignat se taie porcii negri, iar femeile însărcinate nu lucrează în această zi că „ignează“ şi se agită copilul în pântec.
Tot astfel, în Ajunul Crăciunului, de dimineaţă, se iau crenguţe verzi sau nuiele, se învârtesc în spuză pe cărbuni şi se zice: „Bună dimineaţa la Moş Ajun, / Dar e mai bun Moş Crăciun/ Că e cu miei, cu purcei, / Cu păzitori după ei, / Cu boboci de gâscă, cu boboci de raţă, / Cu pui de găină, de curci/ Şi în toţi anii plin/ Pururea în veci amin“. Poezia este culeasă de preotul Ion Stanciu, de la Mariţa Niţă Ene, după cum ne relata preotul Nicu Ion din comuna Mischii.
În spaţiul etnografic oltenesc, în fiecare gospodărie se pregătesc „colindele“ – nişte beţe de alun curăţate de coajă. Acestea se taie înainte de Ignat, se pun la uscat până în seara zilei de Ajun (23 decembrie) şi se ornamentează prin afumare cu romburi albe şi negre, dispuse alternativ. Ele reprezintă opoziţia dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte. Seara, femeia aprinde atâtea lumânări câte „colinde“ are şi tot atâţia colaci sunt pregătiţi. În dimineaţa zilei de Ajun, „colindele“ se înfig în morminte de către copii, ca liant între „lumea cu dor“ şi cea „fără dor“.
Apoi, în seara de Ajun, gospodăriile sunt vizitate de colindători, care vor fi răsplătiţi de gazde, conform obiceiului străvechi, cu colindeţi: covrigi, colăcei, mere, nuci, iar uneori şi un pahărel de vin. Adesea, băieţii din ceata de colindători poartă cu ei o sticluţă cu parfum (sau făină de grâu) şi stropesc fata cu care şi-ar dori să fie tot anul următor. În dimineaţa de Crăciun, umblă cu colindatul copiii mai mici. Fiecare dintre ei are un rol prestabilit în cadrul grupului: unul ţine steaua, celălalt este responsabil cu adunarea banilor, a nucilor şi a covrigilor sau colacilor, iar ceilalţi doi ţin sacul şi un ciomag, pentru a se apăra de câini. Ei merg cu Steaua, una dintre cele mai vechi datini ale satului.
Obiceiuri din vremea dacilor
Momârlanii din Valea Jiului practică din moşi-strămoşi, încă din vremea dacilor, în noaptea dinaintea Ajunului obiceiul numit „piţărăii“, care semnifică sacrificiul adus divinităţii drept mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Piţărăii sunt numai bărbaţi, copii sau adolescenţi, organizaţi în cete. Îmbrăcaţi în haine populare, ei împodobesc steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori, după care le agaţă pe prăjini de câţiva metri lungime. Odată terminat acest ritual, alaiul porneşte la colindat pe la casele din sat.
Localitatea Jiet este una în care colindul piţărăilor se păstrează nealterat de sute de ani, la fel ca şi strigăturile ce însoţesc „învârtita jienească“: „Cât îi Soarele de sus/Piţărăi ca-n Jieţ nu-s/ Cu feciori înalţi-frumoşi / Şi la minte sănătoşi / Cât îi Soarele de mare/ La Jieţ întâi răsare“.
În prag de Anul Nou
Cu începerea Noului An, o legitimă dorinţă de mai bine stăpâneşte sufletele tuturor. Urările care se fac n-au altă menire decât să răspundă acestei speranţe omeneşti de mai bine. „E un fel de «excelsior» ce-l încearcă fiecare la apusul anului vechi şi naşterea celui nou. Acum se răsădesc destinele, acum se aştern întâmplările pentru un an. De aceea, cei vechi aduceau jertfe noului an şi noi îl sărbătorim prin veghe şi ospăţ. Dar fiindcă anul nu vorbeşte omului, nu-i spune cât şi cât din întâmplările, necazurile, bucuriile ce le va avea, aşa cum în vechime oracolele potoleau curiozitatea cercetătorului, românul caută să fure şi el pe cât poate din secretele anului. Aşa că există obiceiul prin unele locuri ca să se pună plumb topit în apă, şi figurile plumbului le interpretează ca semne favorabile sau nefavorabile“, se notează în Arhivele Olteniei din ianuarie-februarie 1926.
De asemenea, în prag de An Nou, fetele nemăritate, care vor să ştie dacă se vor logodi, se duc la iesle şi se adresează boului care doarme culcat: „Hei Joian est –timp!“. Dacă Joian se scoală, fata se va mărita. Dacă nu se scoală, terbuie să-i zică: Hei Joian la anul! până ce boul se va scula“.
Altă încercare de a-şi ghici norocul în preajma noului an este şi numărătoarea gardului. Fata cu ochii închişi merge cu spatele spre gard şi numără de-a lungul gardului până la 10. Dacă parul al 10-lea e acoperit, ginerele va fi cu stare; dacă va fi fără „coaje“, ginerele va fi sărac.
Câte nu se petrec în satul românesc, cu prilejul Anului Nou! Se spune că toate aceste obiceiuri pornesc „din vremurile păgâne ale Romanilor. Păsările, animalele, natura erau pentru Romani mijloace de a descifra misterul vieţii. Căci sufletul poporului este veşnic frământat de ce va fi. Din fărâmiţarea vechilor credinţi ale strămoşilor au rămas credinţele de azi“.
Moşi de Crăciun
Este un obicei vechi de sute de ani, ce se practica atât în ziua de Ajun, cât şi de Crăciun. Dimineaţa, femeile pleacă la cimitir, unde tămâiază mormintele, după care se întorc acasă, scot colacii care stau la copt şi îi pun pe masă. Pe fiecare colac pun câte un ou şi câte o lumânare. După aceea, merg prin vecini pentru a împărţi pomana de mână.
