De mai bine de 40 de ani creează păpuşi, marionete. Fiecare degeţel de la mână este făcut cu dragoste. Fiecare fir de păr care împrăştie mirosul succesului pe scena Teatrului pentru Copii şi Tineret „Colibri“ este aşezat cu atenţie. Este Norica Preduţ, cea care îmbracă păpuşa cu dragoste chiar de când foarfeca taie materialul din care o va confecţiona.
Am reîntâlnit-o pe Norica Preduţ, acel Gepetto al Teatrului „Colibri“ din Craiova, acasă la ea, în atelierul instituţiei de cultură. Este ca de fiecare dată înconjurată de păpuşile pe care le-a creat de-a lungul timpului. Pe mesele de lucru sunt aşezate diferite obiecte care unui simplu vizitator nu-i spun nimic, dar pe care creatorul le foloseşte cu dragoste pentru a sculpta un corp plăpând sau cine ştie ce parte a corpului. O ureche de măgăruş aşteaptă să fie cusută pe un costum. Într-un colţ, un prinţ aşteaptă să fie recondiţionat. A suferit un mic accident şi a venit la creatorul său să-i oblojească rănile şi să simtă din nou căldura palmelor care l-au ajutat să strălucească în lumina rampei.
O poveste din lumea basmelor
E o atmosferă aparte în atelierul Noricăi Preduţ. Pătrunzi parcă în lumea pură, fascinantă, a copilăriei, acolo unde se nasc cele mai frumoase poveşti. Te aşezi pe un scaun şi din fiecare colţ al atelierului te asaltează câte o poveste: a prinţului, a domniţei şi chiar a creatorului lor. Asculţi fascinat cum, în urmă cu 40 de ani, o tânără păşea în lumea poveştilor pentru a se prinde în cel mai serios joc, cel de creator de păpuşi.
„Încercasem la Institut, la Timişoara. Am picat. Am fost foarte dezamăgită, tristă. Se ivise un post la Teatrul de Păpuşi. Se pare că Dumnezeu îl pregătise pentru mine. M-a recomandat Vasile Buz, care fusese profesorul meu de grafică.
Întâmplarea a făcut ca doamna care lucra aici, ca sculptor de păpuşi, tot de 40 de ani, să se mute la Timişoara, unde era familia ei. Mă gândisem să vin la Teatrul de Păpuşi şi să stau doar un an şi apoi să mă duc să dau din nou la Institut. Însă n-am mai plecat. Am rămas, un an şi încă unul şi uite aşa s-au adunat 40. La şcoală făcusem şi grafică, şi modelaj, şi pictură, tot felul de lucruri, dar păpuşi niciodată. Mi-am zis că vin fără nici o pretenţie financiară să văd cum se lucrează, să învăţ. Trebuie să vă spun că şi după 40 de ani învăţ. Am descoperit aici frumosul, colectivul cu care pornise teatrul de păpuşi. Erau oameni care ştiau şi să construiască, şi să croiască, şi să mânuiască, şi să interpreteze. Era o familie, în care eu, o necunoscută, am intrat şi care în timp am căpătat numele lor. Eram ca degetele de la mână“, începe povestea Noricăi Preduţ.
Şi a învăţat să facă păpuşi aşa cum şi-a dorit. Din mâinile sale s-au născut sute de păpuşi, care au încântat generaţii de copii. Fiecare schiţă care ajungea în faţa sa, cu o păpuşă creionată, era privită cu emoţie.
„De fiecare dată când aud că vine scenograful cu schiţele am emoţii foarte mari. Încep să se deruleze în mintea mea tot felul de întrebări: Cum le fac? Ce fac? De ce sisteme de mânuire e nevoie? Cine mânuieşte? Cum o să fie? Până iese spectacolul pe scenă, eu am emoţii foarte mari“. Era o provocare, dar şi o şansă de a-şi demonstra sieşi că se află în locul potrivit. Se apleacă asupra mesei de lucru cu căldură şi dragoste, căci păpuşa care urmează să urce pe scenă are nevoie de toate aceste ingrediente pe care Norica Preduţ le-a oferit tot timpul necondiţionat.
I-au fost alături oameni deosebiţi, de la care a învăţat multe lucruri şi cărora le mulţumeşte în fiecare zi. „Am avut şansa să am lângă mine un adevărat maestru, un adevărat om, pe Eustaţiu Gregorian. Dânsul concepea spectacolul şi păpuşile, făcea schiţele, după care venea cu ele la atelier şi le lucram. Am avut această şansă să fiu la umbra unui nuc mare. Este important să ai lângă cine să creşti. E un talent deosebit de la care am putut să învăţ foarte multe, care a dat tot ce a avut, care i-a ajutat pe toţi cei din jurul său. Dânsul m-a învăţat să nu renunţ, căci am avut şi astfel de momente. Îmi spunea: «Indiferent cât este de greu, să nu renunţi. Ce trece pe aici prin atelier, prin culise, poate nu contează, important este ce rămâne pe scenă». Şi a avut dreptate“.
Ucenicul păpuşar
Păpuşile sale sunt peste tot, pe scenă, în culise, în fiecare colţişor pentru a spune celor care iubesc poveştile câte o mică naraţiune. Apolodor s-a născut cu ani în urmă. Ocupă un loc aparte în inima creatorului. „Sunt legată sentimental de ea. Eram însărcinată când lucram la ea. Poate de aceea e mai specială. Mai erau puţine lucruri de făcut şi am plecat să îl nasc pe el, băiatul meu, căruia colegii îi spun şi astăzi Apolodor. După multe păpuşi, am făcut o păpuşă pentru mine, pentru acasă“, povesteşte cu drag creatorul de păpuşi.
Ţine enorm însă la toate şi are grijă de ele, nu le părăseşte, chiar dacă nu au mai urcat demult pe scenă şi nu s-au mai bucurat de ceva vreme de atingerea păpuşarului. Ea le dezmiardă şi le iubeşte ca-n ziua în care le-a spus: „Bine aţi venit în lumea poveştilor!“.
Le retuşează, căci în atelierul său găseşti de toate. „Mi se spune «adună tot». Strâng de peste tot, nu ştii când îţi trebuie ceva. Toate vechiturile, toate păpuşile vechi, pentru că pentru mine au valoare foarte mare“.
Aşa s-au scurs 40 de ani, dar în lumea poveştilor timpul curge altfel. „Eu nu ştiu dacă au trecut anii aceştia, 40. Statisticile spun asta. Eu nu simt că ar fi trecut. Şi acum cred că mai am foarte multe lucruri de învăţat. În plus, vreau să mai muncesc. Eu nu mă gândesc la pensie, deşi aşa spune statistica altora, că la anul ar trebui să ies la pensie. Mai am multe de oferit şi o voi face atâta timp cât uşa îmi va fi deschisă“.
Puţini sunt cei care îi pot lua locul, pentru ca într-o zi să îl egaleze pe creatorul de păpuşi. El are grijă să-şi caute însă ucenici destoinici, pentru că păpuşile „nu pot rămâne singure, fără dragoste. Cufărul cu păpuşi se deschide de două stagiuni încoace pentru a împărtăşi celor care iubesc poveştile, tainele creării lor în cadrul atelierului „Ucenicul păpuşar“. „E un tărâm vrăjit, pentru că pe toţi ne prinde această vrajă şi uităm când trec cele două ore şi noi mai stăm încă o oră, până când ni se spune: «Dar trebuie să mai şi plecaţi». Îi învăţ pe cei mici şi mari poate ce vor ei să asculte, să afle. Aici e locul unde imaginaţia zburdă printre aţe, materiale. Aici se deschid, parcă, ca nişte flori“. Şi, cine ştie, poate mâine unul dintre ei va fi alt Gepetto.
