Pătrundem în lumea teatrului de odinioară graţie impresiilor creionate de Aristizza Romanescu în volumul „30 de ani: amintiri“. Suntem purtaţi spre o lume ce se consuma după alte coordonate, o lume feerică, strălucind cu fiecare ridicare de cortină.
Aristizza Romanescu a trăit respirând teatru, căci „unchiu-meu, actorul Th. Teodorini, mă lua din când în când acasă şi acolo, toată diua, n’audeam vorbindu-se de cât de teatru. Între comicul Tănăsescu, – Dimancea, tipul amorezului de salon, – Serghie, care juca mai ales intriganţii, – Pavel Stoenescu, un comedian, aducend mult cu Thiron, – Costache Teodorini, care avea ca roluri de predilecţie eroii şi comicii bătrâni, – Catinca Mihăescu, un fel de Pauline Granger, – vestita Raluca Stavrescu, – fostul ei bărbat Ion Vlădicescu, şi Mariţa Teodorini, – între aceştia am crescut, fie acasă la Teodorini, fie la teatru, unde me duceau seara, ca distracţie“. Aşa începe să se prindă teatrul de sufletul Aristizzei Romanescu, pentru ca apoi să se desprindă şi din nou să o cucerească în anii ce urma să vină. Dar aceasta este o altă poveste.
„Ori bine, ori de loc“
Până la momentul distanţării de teatru a actriţei, pătrundem graţie descrierilor sale în lumea teatrului craiovean de la 1869. Disciplina guverna întreaga activitate actoricească, după cum deviza tuturor era „Ori bine, ori de loc“. „Fie-care trebuia să intre în scenă cu rolul perfect ştiut, căci sufleurul nu sufla, – controla. Şi mai tote locurile ereau abonate, cu aceiaşi abonaţi, timp de mai mulţi ani. Nu se dicea loja, No. 1, No. 2, No. 3…ci loja Zătrencii, loja lui Marghiloman, a lui Golfineanu, a lui Aman etc., – iar în dilele de serbători, dile rezervate pieselor naţionale, ca «Radu Calomfirescu», «Buzescu» şi altele, – cu doue cesuri înnainte de începerea spectacolului se dau tunuri; erea un fel de privilegiu, de care nici o piesă streină, ori cât de resboinică ar fi fost, nu se bucura.
Dacă piesele naţionale se distingeau prin bubuituri de tunuri, celel’alte, mai tote, se bucurau de un alt privilegiu, destul de comic. Şeful orchestrei teatrului, Briaski, – renumit prin mila, cu care hrănea toţi câinii fără căpătâi din Craiova – luase obiceiul, spre a intra în gustul publicului, de a introduce cântece, în mai tote piesele, – se potrivea, nu se potrivea. Şi cântecele însă, ca şi cuvintele, ereau plagiaturi; dar cel puţin cântecele ereau pe faţă, căci Briaski lua arii de prin opere sau operete, fără a schimba vre-o notă, şi nu şi le-nsuşea, – pe când cuvintele ereau versuri, când din Nicoleanu, când din Conacki, pe cari amatorii le estropiau, înlocuindu-le, pe ici pe colo, câte-o rimă, sau câte un cuvânt, şi dându-le drept ale lor. Aşa s’a întâmplat cu «Steaua păstorului», cu Curcănăreasa, Căpitanul Charlotta ….“.
În culisele spectacolelor
Prin 1882-1883 apăruse în teatru obiceiul repetiţiilor generale, astfel încât montarea făcea mereu „mare impresie“. Punerii în scenă i se acordă toată atenţia, respectându-se chiar şi cele mai mici detalii. „Precum la «Comedie», când se lua capacul castronului se vedea eşind abur din supă, tot aşa şi la noi, când au adus mămăliga la masă, au adus-o fumegând, ca şi borşul de mai nainte“. Publicul răsplătea întotdeauna aşa cum se cuvine munca artiştilor, „rechemând în fie-care antr’act de câte cinci-şese ori, şi-şi lua adio în picioare“.
Aplauzele erau întotdeauna hrana actorului, care de multe ori se confrunta cu grele probleme materiale. „Îmi desvoltasem, lângă unchiul meu, Teodorini, şi mătuşă-mea, gustul de a me îmbrăca, nu numai bine, dar şi potrivit rolului. Neavend însă de cât o lefă ridiculă, numai cele ca mine, ştiu câte greutăţi întâmpinam!… Dupe cum mai tardiu, când am avut mijloce, n’am pus rochie de mătase de cât unde a trebuit, tot aşa atunci, când n’aveam cu ce, nu me răbda inima să nu pun mătase, acolo unde trebuia. Ca să-mi fac rochia din «Fata bancherului» o rochie bogată, creme – îmi dasem lefa pe două luni. Ca să-mi cumper pantofi de scenă, me lăsasem fără ghete de oraş, aşa că, la un moment dat, ajunsesem să umblu iarna cu pantofi de atlas. Şi nu me plângeam. Mi se părea firesc să fac sacrificii. Jucam! Ce-mi mai trebuea? Alte vremuri“.
Alte vremuri le dădeau forţă artiştilor şi altele erau deschiderile publicului şi bagajele lui de cunoştinţe, astfel încât epoca aceea a teatrului păstrează şi astăzi măcar în pagini de volum adierea plăcută a artei pure, irezistibil de frumoasă.
