24.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalŞapte ani de coşmar în lagărul Periprava

Şapte ani de coşmar în lagărul Periprava

http:http://www.youtube.com/watch?v=-HxPTYsQFtg

„Condamnaţi“ şi „contrarevoluţionari“, scris mare pe spatele deţinuţilor politic din lagărul de la Periprava, vasul care transporta zilnic câte un om omorât în bătaie sau răpus de frig ori imaginea celor morţi din lipsă de hrană sau din cauza bolilor sunt amintiri care nici acum, la bătrâneţe, nu şi le poate şterge din memorie, ci dimpotrivă, îi chinuie liniştea şi somnul şi îi agravează boala.

Cei şapte ani petrecuţi alături de soţul său, angajat ca marinar în lagărul de muncă de la Periprava, i-au lăsat urme adânci atât în suflet, cât şi asupra sănătăţii. A rămas singură, soţul i-a murit de câţiva ani, însă Maria (Marieta, cum îi spun vecinii şi familia – n.r.) Hrabanov trăieşte, în căsuţa din Bârca, înconjurată de câteva fotografii, realizate în acei ani de groază, şi de tuburi de medicamente fără de care inima nu ar mai avea putere să bată… Trăieşte pentru copiii şi nepoţii ei. Dintr-o pensie de 360 de lei.

„Erau oameni care din disperare şi foame mâncau… ţipari vii, cărora le rupeau capetele…“

A fugit de acasă la doar 16 ani, după ce părinţii i-au spus că vor să o căsătorească. Nu avea pregătire pentru o meserie, tocmai de aceea a plecat cu gândul să muncească la canal, pe Braţul Chilia. Acolo l-a cunoscut pe Feodor, lipovean, de loc chiar din Periprava. Între anii 1958-1966 şi-a urmat soţul marinar şi a văzut ce înseamnă suferinţa semenilor. „Am avut o viaţă grea, iar amintirile acelor ani de chin, toată tinereţea noastră, clipele de coşmar petrecute în Periprava
mi-au rămas întipărite pe retină, mi-au îmbolnăvit inima. Era lagăr de exterminare… Nu trecea zi să nu vezi cum mai duc cu vasul câte un om omorât în bătaie. Îi dezbrăcau până la piele, îi legau cu sârmă de mâini şi de picioare şi îi aruncau ca pe nişte câini… Nu aveai voie să te uiţi, erai pedepsit aspru dacă erai prins, însă fiecare din noi văzuse cel puţin de câteva ori pe săptămână acele scene. Ei numeau acest loc colonie de muncă, lagăr de muncă, însă adevărul este că era lagăr de exterminare. Mă doare sufletul când ştiu că oameni de-ai locului, de pe toată Valea Dunării, au suferit acolo, unii nu au reuşit să scape, şi-au găsit sfârşitul acolo…“, şi-a început istorisirea Marieta Hrabanov. A adus pe lume unul din cei patru copii chiar în incinta lagărului, pe o ladă de campanie. A născut cu un doctor deţinut şi unul civil. Îşi aminteşte că medicul deţinut care a ajutat-o să nască nu avea decât o falangă.
Privind în urmă, se consideră totuşi printre cei „norocoşi“, deoarece ca şi angajaţi erau cazaţi „sus“, iar „jos“, în şlep, stăteau deţinuţii politic. În întuneric beznă, existau doar două felinare pentru toate aşa-zisele camere de detenţie dotate cu câte trei paturi suprapuse. „Vasul arăta ca acela cu care se transportă cereale. Metalic. Deţinuţii purtau în picioare opinci pe timpul iernii, iar în sus zeghe, pe care era inscripţionat dacă erau «condamnaţi» sau «contrarevoluţionari». Condamnaţii mâncau caii care stăteau să moară, care aveau deja anumite boli… Animalele bolnave, fierte la cazan, erau hrană pentru sutele de deţinuţi. Beau apă din Dunăre, în Dunăre îşi făceau nevoile sau în butoaie, care erau ţinute până se umpleau în acelaşi loc în care aceşti oameni dormeau. Erau zile când primeau ca hrană arpacaş, preparat ca un terci, care se întindea pe o scândură mare unde era lăsat să se întărească la soare. Deţinuţii tăiau bucăţi din acest aşa-zis preparat şi îl puneau în farfurii de aluminiu, pe care apoi trebuia să şi le agaţe la curele pentru a nu rămâne fără ele. Erau oameni care din disperare şi foame mâncau pe ascuns, când erau la tăiat de stuf, ţipari vii, cărora le rupeau capetele… Nu vă puteţi imagina, un infern… Am făcut hepatită, m-am îmbolnăvit de inimă, umblam cu valeriana în buzunar, iar soţul meu a avut zile cu stări febrile cumplite, malarie cred că a fost… Mureau pe capete, sufereau de dezinterie, însă medicii erau chemaţi foarte rar… Găurile din duşumea erau astupate cu bucăţi de şuncă peste care puneam ceva greu. Şi celebrul actor Mitică Popescu a trecut prin lagărul comunist de exterminare de la Periprava, condamnat pentru trecere frauduloasă a frontierei. Este foarte adevărat ce a declarat Mitică Popescu în câteva interviuri pe care le-am văzut la televizor, cum că «mânca cel mai bine când visa»“, a adăugat femeia.
A cunoscut durerea de a-şi vedea omul drag pedepsit pentru că îndrăznise să îşi aprindă o ţigară. „A venit seara cu unghiile înnegrite de la lovituri, mâinile desfigurate, iar una din unghii smulsă pur şi simplu din carne. A fost cumplit să văd aşa ceva, a refuzat să îmi povestească mult timp chinul prin care trecuse, însă durerea i-a rămas întipărită pe chip…“.

Femeia îşi doreşte să îi poată privi în ochi pe cei care au provocat atâta suferinţă

Colonia de muncă a fost condusă, înainte de 1964, când a redevenit penitenciar de drept comun, de trei comandanţi: Dumitru Condurache, Ion Ficior şi Nicolae Cristea. Istoricii menţionează că 103 deţinuţi au pierit acolo în perioada în care comandant a fost Ioan Ficior. „Nu de puţine ori, soţia comandantului Ficior venea în fugă la noi în cameră, spunând că nu poate să stea din cauza ţipetelor pe care le aude. Chiar comandantul Ficior a bătut crunt mulţi dintre deţinuţii din acest lagăr… Erau spioni peste tot, chiar şi ca angajat soţul meu era monitorizat permanent. Era suficient un răspuns pe care ei îl considerau obraznic pentru a se ajunge la bătăi crunte… Acum chiar
mi-aş dori să îi văd acestui om mutra, să îl privesc în ochi. Am făcut atât cât am putut, atunci când aflam de oameni aduşi la Periprava, oameni de prin locurile noastre, trimiteam de ştire familiilor prin persoane în care aveam încredere“, a mai spus Marieta Hrabanov.

Dicţionarul penitenciarelor
din România comunistă (1945-1967)

„La Periprava, deţinuţii au fost folosiţi la construirea digului, defrişarea stufului, desţelenirea terenului din zonă, creşterea animalelor într-o fermă zootehnică aflată în subordinea unităţii, dar şi la construirea unei şosele cu o lungime de 2,5 km, care urma să devină cale de acces către colonie“, se spunea în Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967).

Femeia are nevoie de baipas

Suferinţele cardiace, care au debutat în tinereţea femeii, au adus-o astăzi pe Marieta Hrabanov în situaţia de a avea nevoie de un baipas coronarian. Nu îşi poate permite însă costurile unei astfel de intervenţii.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS