Elena Văcărescu
Elena Văcărescu a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze.
S-a născut la București într-o seară de început de toamnă, într-o foarte veche și vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară“; „Mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri – Fălcoianii – prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei“). Își petrece copilăria și adolescența la vatra Văcăreștilor de lângă Târgoviște. („Dintre toate locurile unde au viețuit poeții, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și vraja unei amintiri“). Primește o educație aleasă. În 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în țară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franța, unde se distinge în viața literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886, publicând la Paris volumul „Chants d’Aurore“ (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. În anul 1925, a fost primită membră a Academiei Române. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, interzisă de Casa Regală. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, și este înhumată în cripta familiei Văcăreștilor din cimitirul Bellu.
