S-au scumpit biletele de tren cu până la 10% de la 1 septembrie. O călătorie Craiova – Bucureşti, cu Inter Regio (care nu sunt altceva decât personalele de altădată cu denumiri îmbunătăţite), la clasa a II-a costa înainte de scumpire 58 de lei, iar acum preţul biletului este 62 de lei. La clasa I, costul biletului CFR se amplifică de la 77 de lei la peste 80 de lei în prezent. Dar ce primeşte călătorul de aceşti bani?!
Săptămâna trecută am urcat în IR 1590 de la Craiova către Bucureşti. Vagonul era curat şi chiar cu aer condiţionat, la clasa I. Totul promitea o călătorie în condiţii decente pe căile ferate din România. Două familii cu copii care călătoreau în Canada discutau despre condiţiile de acolo comparativ cu cele de aici. Tinerii stabiliţi în Canada discutau, printre altele, şi despre cât s-au schimbat lucrurile în bine în România de când nu mai veniseră ei pe meleaguri olteneşti. Controlorul trece prin compartimente. La nici zece minute vine şi supracontrolul, de data aceasta un echipaj în toată regula, format din trei persoane, mai verifică o dată legitimaţiile de călătorie, abonamentele etc.
Trenul groazei, cablurile de cupru şi comunicarea
De la Videle încolo a început coşmarul. Trenul a încetinit la 18-20 de kilometri pe oră, iar în halta Drăgăneşti s-a oprit. Pe partea stângă staţiona Săgeata Albastră şi mulţi călători erau coborâţi din vagoane, printre mărăcini. Ceva era în neregulă! Şi stăm, şi stăm, şi aşteptăm, dar trenurile nu se pun în mişcare. Prin geamuri se observau cei din Săgeata Albastră care îşi făceau vânt cu evantaie, cu hârtii şi chiar cu batice. Alimentarea cu energie era oprită.
A trecut ceva vreme până când am aflat de ce două trenuri staţionează atât de mult aproape în câmp deschis. Ştirea circula din gură în gură: se furaseră cablurile de cupru care alimentau reţeaua, astfel că trenurile nu mai puteau trece mai departe până când nu se remedia situaţia. După o jumătate de oră, controlorul trece prin fiecare compartiment şi îi invită pe cei care se grăbesc să treacă dincolo, în Săgeata Albastră, pentru că aceea va avea prioritate la plecare. Prin mărăcinii de un metru şi jumătate reuşim să ne croim drum către trenul de alături, IR 1522, care staţiona în haltă de aproape o oră. În interior, atmosfera era apăsătoare, înăbuşitoare. Abia puteai respira. În scurt timp, culoarul s-a umplut de lume, încât nu mai puteai nici să te ridici de pe scaun. Un copil obosit şi plictisit întreba întruna: „Mami, cât mai stăm aici!“. „Mai este puţin, puiule! Doamna ne-a spus că vom pleca în curând“, i-a răspuns mama. Dar nimeni nu ştia ce înseamnă „în curând“. Forfota s-a înteţit, oamenii au devenit neliniştiţi. Mulţi aveau legături către alte destinaţii şi riscau să le piardă. Lipsa de informaţii îi deranja mai mult decât întârzierea propriu-zisă a trenului. Un tânăr din Roşiori de Vede îşi suna colegii să îl învoiască la şef, pentru că va întârzia la lucru din cauza trenului. O doamnă se agita, disperată că pierde legătura pentru Constanţa: „Unde o să dorm eu la noapte dacă pierd trenul de Constanţa? Că abia mâine dimineaţă mai am o legătură…“, se lamenta pe bună dreptate femeia. În lipsa informaţiilor de la angajaţii CFR, pasagerii îşi sunau rudele şi prietenii care îi aşteptau în Gara de Nord să se uite pe tabelă ce întârziere au cele două trenuri. Telefoanele zbârnăiau, iar cei care aflau durata întârzierii comunicau cu restul oamenilor blocaţi în trenurile de groază: 60 de minute, apoi 80 de minute, 120. Ultima informaţie era de 130 de minute întârziere la toate trenurile care aveau trecere prin Videle.
„Doamna“ era o angajată a CFR, care îşi făcea cu greu loc prin mulţime. Călătorii care îşi pierduseră răbdarea întrebau disperaţi când pleacă trenul. „V-am mai spus, s-au furat nişte cabluri de cupru şi nu avem semnal. Am vorbit cu şeful meu şi el spune că vom pleca imediat. V-am mai spus acest lucru!“, ţipa doamna la pasageri. „Păi de o oră ne tot spuneţi că plecăm în curând. De ce nu ne daţi informaţii exacte? Avem şi noi treburi, unii au legături în alte părţi. De ce nu ne spuneţi o oră estimativă a plecării?“. Deranjată de întrebările călătorilor, controloarea vorbeşte la staţia de emisie-recepţie din dotare: „Da, şefu’! Aşa… Da, şefu’, am înţeles!“. Şi asta a fost tot. O doamnă care urcase de la Craiova se întreba mai mult ca pentru sine pentru ce plătise 58 de lei pe călătoria cu CFR. Femeia a cerut informaţii clare de la controloarea care sfida zecile, sutele de pasageri care aşteptau un răspuns. „Doamnă, vă cerem o informaţie minimală. La ce oră estimaţi că vom pleca de aici? Înţelegem că s-au furat cablurile şi se încearcă remedierea situaţiei, dar vrem să ştim cam cât vom mai sta aici, cu aproximaţie“. Răspunsul înţepat vine de la angajata CFR-ului: „Nu înţelegeţi că mai stăm puţin? Cam 10-20 de minute!“.
Între timp, atmosfera devenise şi mai apăsătoare, şi la propriu, şi la figurat. La Săgeata Albastră, geamurile nu se pot deschide, iar aerul devenise de-a dreptul irespirabil. Nici toaletele nu puteau fi folosite.
Ultima informaţie primită de la cei care ne aşteptau în gară era că ambele trenuri figurau cu întârziere de 150 de minute, adică fix două ore şi jumătate. Poate că asistam la un nou record în România: cea mai mare întârziere din istoria CFR, în condiţii de cer senin, fără vreo zăpadă care să optureze şinele de cale ferată, fără vreo ploaie torenţială care să inunde calea de rulare, fără vreo vijelie care să întrerupă alimentarea cu energie. Totul se întâmpla pur şi simplu de la un furt de cupru, care s-ar fi petrecut ziua în amiaza mare. Pasagerii se întrebau dacă vor fi prinşi cei care au furat cablurile şi au blocat o jumătate de ţară pe şinele de cale ferată. Tot cei din Gara de Nord ne sunau şi ne comunicau că au apărut întârzieri şi la trenurile care plecau din Bucureşti către alte destinaţii, probabil tocmai pentru a le permite celor care aveau legături către alte oraşe să poată să prindă trenul pentru care au plătit bilet.
Să revenim în tren. Pasagerii terminaseră apa de băut, copiii ţopăiu nerăbdători, iar cei care se grăbeau făcuseră scurtă la mână ducând telefonul la ureche. Unii pierdeau avioanele către destinaţiile turistice către care trebuia să ajungă. Le spun „vecinilor“ că pe panoul vagonului de clasa I este afişat cu litere mari numărul de telefon de la Protecţia Consumatorilor la care pot să sune să reclame situaţia. Dar neîncrederea în autorităţi îşi spune cuvântul încă o dată. „Ce să ne facă, doamnă, aştia de la OPC?! Că trebuie să îmi iau liber de la serviciu ca să mă duc pe la instanţe. Să plătesc transportul din buzunar şi, la final, ce să rezolv? Să-mi dea banii pe bilet înapoi? Mai bine mă lipsesc!“, spune un domn din compartiment.
Olteanul face haz de necaz în orice situaţie
„150 de minute întârziere înseamnă mult mai mult decât ne-a spus controloarea aceea“, remarcau colegii de compartiment. În faţa mea stătea o familie de intelectuali urcaţi în IR 1590 de la Drobeta Turnu Severin şi transferaţi în Săgeata Albastră, la fel ca mulţi alţii. Pe culoar se aglomeraseră pasageri şi bagaje. În dreptul nostru, câteva plase de rafie zăceau pe podea, iar din una dintre ele răzbătea un miros puternic de parizer. „Este ca pe vremea povestirilor din tren ale regretatului Amza Pellea, cu paporniţele cu parizer“, îmi spune zâmbind omul din faţa mea, Eugen, un scriitor din Severin. Începem să discutăm de altceva, în timp ce aşteptam ca trenul să se pună în mişcare: despre literatură universală, despre poezie contemporană, despre mănăstirile din Oltenia, despre persoane şi personalităţi culturale. În discuţie intervin şi alţi pasageri, care au vizitat vreo mănăstire sau care au citit vreo carte. Umorul îşi face loc în vagonul fără aer al Săgeţii Albastre, în timp ce trenul se pune, în sfârşit, uşor în mişcare cu o viteză incredibil de mică, de până în 15-20 de kilometri la oră. „Ia uite, vereee, cu ce viteză merge ăsta! Mai repede ajungeam cu căruţa cu boi!“, exclamă din spatele unei burţi uriaşe proprietarul paporniţei care duhnea a parizer. Prietenul lui din spate îi răspunde în acelaşi stil sarcastic şi plin de umor: „Păi, mă, asta nu mai e Săgeata Albastră, e Căruţa Albastră“. Alt bărbat de pe culoar a exclamat în gura mare, stârnind zâmbete multora dintre cei necăjiţi de incident: „Mă, voi nu ştiţi că trenul ăsta are doar două viteze, ce dracu’: încetişor şi pe loc“.
Refugiu în literatură
Soţia scriitorului, Dida, aduce în discuţie discrepanţa de informaţii pe care o oferă… televizorul: „Noi, în Severin, avem două televiziuni. Dacă priveşti la una dintre ele, zici că e numai lapte şi miere, o ştire e făcută suprarealist de pozitivă, de zici că e Raiul pe pământ. Dacă priveşti le cealaltă televiziune, aceeaşi ştire e prezentată atât de negativ, de zici că a fost cutremur, bombă sau altceva, când noi ştiam care era realitatea. Aşa că am stins televizorul şi nu mai privesc. Îmi iau informaţiile de la radio, din ziar şi m-am reprofilat pe citit. Citesc până şi poveşti, dar nu mai privesc la televizor. Mai ales după zilele trecute când toate televiziunile au făcut o mascaradă cu ţigani, regi şi împăraţi. Este o opulenţă de nedescris. Pur şi simplu ne sfidează din palatele lor, din maşinile luxoase. Ne sfidează cu aurul de la gât, dar pe ei nu-i întreabă nimeni de unde au atâta bogăţie, în timp ce noi suntem vai de noi şi plătim o droaie de impozite şi taxe“.
Pe culoar se mai înghesuie o dată controloarea, sare peste sacoşe şi geamantane, trece pe lângă bieţii oameni care plătiseră locuri într-un tren, dar călătoreau în picioare, în alt tren. Un bătrân o întreabă cam când ajunge trenul. Femeia îi răspunde acelaşi lucru ca în urmă cu o oră: „în zece minute“. Pasagerii sar ca arşi şi comentează aberaţiile controloarei.
Încet, încet, în ritm de melc, Săgeata Albastră a făcut aproape o oră de la Chiajna până la destinaţie, distanţă care, de obicei, se parcurge în cel mult zece minute.
La întoarcerea de la Bucureşti, la Craiova, trenul care venea de la Mangalia parcă era rupt din altă lume. Era un personal amărât cu nume pompos de Inter Regio, cu scaunele ce odinioară fuseseră roşii şi tapisate. Coşul de gunoi nu se deschidea, geamul nu se închidea, iar pe culoare era o mizerie cruntă şi mirosuri pestriţe. Am călătorit noaptea. La 23.45 a plecat din Bucureşti. La clasa I geamul nu se închidea, adică nu stătea închis, oricât au insistat doi pensionari să-l ridice. O ploaie torenţială răpăia în tabla veche a trenului, iar stropii mari pătrundeau prin geamul întredeschis direct în compartiment. A fost nevoie de forţa a doi controlori vânjoşi să ridice geamul cât de cât, pentru a evita şi o inundaţie. Îi rugase o doamnă în vârstă să încerce să închidă geamul, pentru că ea alunecase pe culoar din cauza apei adunate pe podea.
Trenul s-a pus în mişcare încet. Până pe la Chiajna şi Videle erau restricţii de viteză, apoi s-a grăbit puţin, după Roşiori de Vede iar erau ceva restricţii probabil, pentru că viteza de deplasare era incredibil de mică. Mă gândeam ce se mai putea întâmpla în acel tren, crezând că toate pericolele au trecut, când, deodată mă furnică ceva pe picior. Era un purice. În trenul Inter Regio aparţinând Căilor Ferate Române, la clasa I, unde biletul costă acum peste 83 de lei, erau purici. Culmea mizeriei CFR: plăteşti bilet şi primeşti bonus unul, doi, trei purici dolofani, ca să nu pleci cu mâna goală.
În Capitală, în gară pe tabelă erau afişate întârzierile. Cele două trenuri figurau cu 150 de minute întârziere fiecare, altul avea 130 şi încă unul – 110, iar alte trenuri care trebuia să plece către destinaţii diferite (cum ar fi Constanţa şi altele) figurau cu întârziere de 90 de minute încă de la plecare.
În cele din urmă, trenul intră în gara Craiova la ora 3.35, faţă de 2.50, ora trecută pe bilet. Am scăpat „ieftin“ de data aceasta, cu doar 45 de minute întârziere. Îmi fuge gândul la TGV-urile din Franţa, la alte trenuri din lume cu care am călătorit, unde nici nu simţeai că ai ajuns la 220 km/oră, unde pe scaun găseai o pereche de căşti sigilate, pe care le conectai la mânerul fotoliului şi puteai selecta patru posturi de muzică şi unul de ştiri, la confortul cabinelor, la serviabilitatea angajaţilor şi la curăţenia vagoanelor. Oare când vom primi asemenea condiţii de la CFR şi nu doar majorări de preţuri ale biletelor prin care să-şi justifice big-bossul din structură salariile babane şi pierderile uriaşe ale companiei? Desigur, este retorică întrebarea, căci nici chiar ministreasa cea nouă nu cred că mi-ar putea răspunde când se termină cu mizeria şi haosul din CFR.
Furtul de cablu a fost o iluzie
GdS a contactat Secţia Regională de Transporturi Feroviare Bucureşti pentru a afla dacă au fost prinşi hoţii care ar fi furat cablurile de cupru şi astfel au blocat, săptămâna trecută, aproape jumătate din ţară, prin întreruperea transportului feroviar de călători pe mai multe rute (inclusiv plecările altor trenuri care au aşteptat pasagerii blocaţi între Videle şi Chiajna). Ofiţerul de serviciu ne-a dat un răspuns la care nu ne aşteptam: „Mai sunt furturi de cabluri, dar nu a fost nici un furt în acea zi, ci a fost o distrugere. Un utilaj care lucra în zonă a făcut o secţiune la cabluri în timpul lucrărilor şi a oprit totul. Era o firmă care efectua o lucrare pentru CFR“. Ofiţerul de serviciu nu ştia ce firmă produsese haosul în acea zi, iar când a fost întrebat dacă s-a recuperat prejudiciul de la firma respectivă, acesta ne-a îndrumat să ne adresăm superiorilor săi. El a mai spus doar că sunt destul de dese şi furturile de cabluri care conţin cupru.
