Sofia Caneciu, Theodor I. Preda, Costache Dima Popovici, Mitu Andreescu, N.D. Ignătescu sunt nume care multora nu le spun nimic. Şi, totuşi, aceşti oameni de suflet ai urbei de odinioară au hotărât că e mai de folos ca averea lor fie dăruită comunităţii.
Unii dintre ei nu au avut urmaşi şi atunci au crezut că este mai bine ca bunurile şi banii agonisiţi într-o viaţă de om să fie puşi în slujba semenilor, iar numele lor să nu fie astfel uitate. Este cunoscut poate de fiecare dintre noi actul testamentar al lui Alexandru şi Aristia Aman, dar mai puţin ştiut e faptul că Sofia Caneciu, ca un imbold pentru alţi oameni cu stare din Craiova de altădată, a lăsat prin testamentul său câteva directive precise, care au stat, printre altele, la baza înfiinţării unui ospiciu.
„A lăsat ca în casele sale să se înfiinţeze un ospiciu, unde să primească 12 femei lipsite de mijloace de trai; a mai lăsat ca în fiecare an să se înzestreze câte trei fete sărace române, cu câte 3.000 de lei fiecare. A lăsat să se dea în fiecare an şase burse pentru şase elevi buni şi săraci ca să înveţe… Dă 3.000 de lei pe an pentru întreţinerea a patru bolnavi în ospiciul de alienaţi.
A dat Academiei Române lei 15.000, ca să-i întrebuinţeze pentru a premia lucrări cu subiecte ca: «Muncă şi datorie», «Moralitate», «Religie şi iubire de patrie»“, pe vremea când aceste cuvinte aveau însemnătate. De asemenea, din averea defunctei, „se dă pentru pavilionul de boale contagioase lei 3.000. Primăria a mai fost obligată a înfiinţa un azil de copii găsiţi, care l’a şi înfiinţat, iar ce va prisosi din venit să-l capitalizeze şi în caz de război să-l dea Ministerului de Răsboi sau Crucei Roşii Române, pentru căutarea răniţilor“, se notează în lucrarea „Un splendid colţ din România Mare“ purtând semnătura lui D.E. Petrescu.
Avere făcută cu tolba în spate, donată
Theodor I. Preda a reuşit ca printr-o muncă obositoare, vânzând cu tolba în spate din sat în sat, să adune o avere frumuşică, pe care a donat-o pentru fondarea unui spital, „arătându-şi astfel toată iubirea sa de aproapele“. „Autoritatea comunală, conform dorinţei sale, a fondat un spital la 1870 (Spitalul Preda – n.r.), înzestrându-l cu toate cele necesare. Acest spital a fost o adevărată binefacere pentru cei bolnavi, deoarece în Craiova era lipsă de spitale. Clădirea este situată pe un teren de patru pogoane, având grădină în faţă, şi este compusă din trei pavilioane. Întreţinerea se face din averea lui Preda compusă din: Moşiile Cearângul şi Stârcoviţa, rentă de stat. La acest spital s’au mai adăogat paturi, a căror întreţinere se plăteşte din venitul donaţiilor de mai jos: Lazăr Dumitru lei 10.000, Avram Ivanovici lei 10.000, I. Predescu lei 11.000, N. Bicea lei 20.000, I. Ştefănescu-Şelaru 80.000, Ana C. Ţaroveanu lei 6.000 etc“. Acest lucru demostrează, încă o dată dacă mai era necesar, că oameni cu suflet mare existau mai mulţi în acele vremuri.
Bazele unei şcoli
La 6 martie 1866, Costache Dima Popovici, un bogat negustor craiovean, îşi lasă averea – compusă din mai multe case în Bănie, precum şi câteva moşii în judeţele Dolj şi Romanaţi – în administrarea primăriei comunei Craiova ca, după moartea sa, „fără cea mai mică întârziere a pune în fapt fondarea unui institut de fete în casele mele, ce le destinez numai pentru aceasta, în care institut de creştere şi învăţământ se va ţine şeapte ani permanent douăzeci de fete (eleve) şi de va prisosi din venit să se mai adaoge numărul elevelor, iar neprisosind să se mai scadă din fete ale părinţilor fără mijloace şi de bună naştere“. Primăria a înfiinţat la acea vreme institutul unde îşi găseau adăpost, hrană şi învăţătură 30 de fete lipsite de mijloace.
„Institutul Popovici e compus din învăţământul primar şi complimentar. În cel complimentar, fetele învaţă: lucru de mână, croitorie, ţesătorie, împletituri, muzică vocală şi gospodărie casnică. Şcoala Popovici a avut şansa de a fi condusă, de câţiva ani, de una din cele mai distinse profesoare, d-şoarea Eugenia Ştefănescu, care a făcut din acest internat o adevărată şcoală modernă. Mai mult încă, elevele n’ar fi putut fi îngrijite nici la casa părinţilor, dacă ar fi fost chiar bogaţi, aşa cum sunt îngrijite de actuala directoare“, se nota în „Un splendid colţ din România Mare“.
Pe de altă parte, şi Mitu Andreescu, care nu moştenise aproape nimic de la părinţii săi, a agonist o mică avere, din care făcea ceas de ceas „acte de dărnicie“. Motivul ni-l dă autorul volumului mai sus citat, care menţionează: „Fost ziarist, şi-a dus de multe ori greul vieţei şi prin profesarea acestei nobile îndeletniciri, a putut să aprecieze nevoile altora“.
Şi N.D. Ignătescu a lăsat cu limbă de moarte ca din venitul averii sale, compusă din „moşia Prisăcioaia cu un venit de lei 10.000 anual şi un capital de lei 270.000, cu un venit de lei 13.510, să se înfiinţeze un azil în care să fie zilnic 40 infirmi, de preferinţă orbi“.
Aşa erau oamenii croiţi în acele vremuri, lipsiţi de egoismul strâmt, cu suflete încărcate de sentimente alese. Cei menţionţi mai sus sunt doar câţiva dintre cei care au ajutat Craiova de ieri şi de azi să fie un important colţ din România Mare.
