Nicolae Bălcescu
Nicolae Bălcescu s-a născut pe 29 iunie 1819, în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei“ Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul numelui tatălui, Petrescu. Studiază la Colegiul „Sfântul Sava“, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu. După ce este eliberat, înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă, numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria. În Franța se va implica în revoluția din februarie 1848, dar inspirat de această revoluție se întoarce la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul“, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 – 1863.
