6.2 C
Craiova
sâmbătă, 20 aprilie, 2024
Știri de ultima orăLocalDoljMuzeul sufletului meu

Muzeul sufletului meu

Obiectele copilăriei, tigaia, pirostriile, căldările, oalele, răcitorul, uneltele folositoare ţăranului român, toate se regăsesc în muzeul sufletului dascălului Ştefan Bălănescu. Fiecare obiect are povestea lui, o poveste de demult, presărată cu aduceri aminte purtând parfumul frumosului şi, uneori, al durerii pe care nimeni n-o poate stinge.

„Sunt dascăl de proastă limbă românească – aşa a ajuns astăzi limba română, invadată de tot soiul de englezisme, franţuzisme, cuvinte din engleza canadiană sau americană care n-au nici un rost“. Aşa a început discuţia noastră cu Ştefan Bălănescu, omul ce adăposteşte în suflet şi-n calda sa casă un adevărat muzeu de artă tradiţională, cum rar îţi este dat să vezi. Tigaia copilăriei, oala care a cunoscut atingerea dulce a a mamei, pe care dascălul nostru nu şi-o mai aminteşte, căci prea devreme aceasta a ales calea celor drepţi, toate obiectele copilăriei petrecute în Catane, Dolj, s-au adunat în odaia sfântă a sufletului şi îşi spun astăzi povestea cutremurător de frumoasă.
„Nu se poate fără acest muzeu de artă tradiţională, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Atâta vreme cât nu poţi să arăţi cuiva cine ai fost, vlădică sau opincă, trăieşti de pomană. De copil am avut această dragoste pentru obiectele vechi. Mi-a plăcut să cioplesc lemne şi să conserv obiecte vechi din cultura ţăranului, cu care eu am crescut. M-am născut în Catane, Dolj. Am copilărit acolo, lângă primărie şi vizavi de biserică. Nu departe de altarul ei. Nu am crescut pe uliţa unui sat, nu la marginea lui, unde nu se întâmplă nimic, ci în buricul târgului, unde lângă biserică se făcea hora. Din curtea casei auzeam sau vedeam ce se întâmplă la primărie, bătăile pe care le luau ţăranii ca să treacă la colectiv. Atunci a făcut comunismul cel mai mare rău, distrugerea satelor. Au distrus întâi de toate oamenii cu putere economică, pe cei care au făcut din zi noapte ca să aibă tot ce le trebuie. I-au băgat la categoria socială de chiaburi şi i-au terminat“, îşi deapănă Ştefan Bălănescu amintirile copilăriei, conducându-ne într-un alt spaţiu.
Şi povestea merge mai departe.
„Eu nu ştiu cine e mama. Nu o cunosc. Eu sunt un copil fără copilărie. Neavând mamă şi venind şi dintr-o familie cu stare, am fost luat la muncă de copil. Am mers la plug de la nouă ani, sau cu caii, noaptea. Am făcut ce am făcut pe pământul acesta, intelectual vorbind, de frica plugului. De câte ori tata punea plugul în căruţă sau pe brazdă, zicea: «Bă băiete, învaţă carte să scapi de plug!». Şi eu credeam în mintea mea că plugul îmi face ceva, că mă ia la palme, că sare la mine. Şi dacă era acasă într-un şopru, că nu-l lăsa în ploaie niciodată, eu îl ocoleam. Mă gândeam: «Dacă sare plugul din roţi şi-mi face ceva?!». Eu am învăţat carte de frica plugului“. Plugul, frica copilăriei, plugul, motivaţia pe drumul cărţii, nu a dispărut în negura timpului. Este păstrat la loc de cinste în muzeul sufletului său.

Poveştile copilăriei

Plugul nu este singurul obiect al copilăriei pe care l-a conservat. Într-un colţ al altei încăperi e patul din casa părintească în care a crescut dascălul de astăzi. Nu lipsesc nici lucrurile mamei. Cu mâinile tremurânde de emoţia vederii obiectului atins în vremuri de demult de cea mai dragă fiinţă, Ştefan Bălănescu ne arată poşeta mamei, păstrată cu sfinţenie într-un sertar. Din ea scoate cu grijă, ca şi când nu ar vrea să deranjeze puţinele amintiri rămase, degetarul, pudriera, un ban pus de mama cu grijă. Şi nu este singurul obiect păstrat asemenea unei icoane, doar pentru că a cunoscut atingerea caldă a celei ce i-a dat viaţă. „La această oală ţin foarte mult, pentru că e oala din copilărie. Mama a pus mâna pe ea. Eu nu mi-o amintesc pe mama, pentru că s-a prăpădit când eram mic, dar am fost crescut cu o iapă. Eu, când m-am ridicat, cum zice Creangă: «Drăgăliţă, Doamne, la casa omului», m-am trezit agăţat de piciorul stâng din faţă al iepei, plângând. Şi iapa îmi culegea lacrimile de pe obraz. S-a creat o osmoză între mine şi iapă. Unde mă duceam eu, era şi iapa.
M-a învăţat cineva că dacă mă duc la tămâiat, învie mama şi vine acasă. Şi nu mă duceam la tămâiat fără iapă. Ea îmi dădea mie curaj. Până când cineva mi-a spus: «Mă băiete, bă copile, nu te mai duce la tămâiat că nu învie mamă-ta»“.
Amintirea dragă a mamei îi încălzeşte şi astăzi sufletul, ca şi restul obiectelor din casa părintească. Pe un alt perete este bufetul copilăriei. „E bufetul din care furam dulceaţă, din borcane. Şi zicea tata: «Dacă iei dulceaţă, de ce nu legi borcanul ca lumea?». «N-am umblat eu», îi răspundeam. El spunea indignat: «Mă, da’ dacă suntem doi oameni şi eu n-am mâncat, atunci cine?». Şi răspundeam, cu încredere: «Nu ştiu»“.
Pe dulap stau şi astăzi, ca-n vremurile de demult, doi cleşti, şi ei cu poveştile lor. „E cleştele de scos măsele şi cel de dinţi. Ăştia au scos 60 de ani dinţi. Îi încingea tata, ţăran sadea, în lampa de spirt, şi după ce se încălzeau ăi băga tot în spirt. N-a infectat pe nimeni niciodată“.

Sertarul cu amintiri

Sertarul cu amintiri al bufetului copilăriei se deschide şi el. „Aici este tăbliţa de la şcoală. Aveai grijă de ea ca de ochii din cap. Acestea sunt tocurile pentru călimara cu cerneală care nu se varsă, condeiul. Tăbliţa are pe o parte pătrăţele pentru matematică, iar pe partea cealaltă liniile «de cetire», iar de una dintre margini stă agăţat bureţelul, care a şters ani la rând urmele condeiului. Ni se spunea: «Umpleţi o faţă de tăbliţă cu o compunere». Îţi făceai o compunere şi mergeai cu ea la şcoală băgată între cărţi, în traistă.
Eu am luat atâta bătaie la şcoală cât nu trag toate trenurile din lume. De ce? Când m-am dus la şcoală ştiam să scriu şi să citesc. Şi citisem cam jumătate din «Odiseea». Ce treabă aveam eu cu Fănică şi Fulgerul din Abecedar? Şi deranjam ora. Mă ţinea în banca întâi şi mă lua doamna: Bălănescu…, Ştefan, Fănică… Nimic, nici poveste. Ce să stau eu! Mă punea în genunchi. Mă băga după tabla cu trei picioare. Eu scoteam limba la ăia din bănci. Când întreba cât fac cinci cu şase nu răspundea nimeni, dar eu ziceam de după tablă: «11». Mă dădea afară, mai luam şi câte una.
Odată, era prin primăvară… Tata repara un gard şi doamna mea venea pe la mama dumneaei, care stătea la două case de noi. Şi tata întreabă: «Cum e cu copilul ăsta la şcoală? Ce face?». Răspunsul nu a întârziat: «Nene Dumitre, mi-a mâncat zilele, uite aşa, aşa». La care tata spune: «Nu-i adevărat. Îmi pare rău, dar tu spui minciuni». A făcut doamna nişte ochi aşa mari. Şi el a continuat: «Mă, dacă el vine acasă, stă pe scaun (nu-l doare fundul de la bătaie – n.r.) şi poate să ia bucătura în mână (adică nu-l usturau palmele – n.r.) şi are urechile lipite de cap (deci nu l-a tras prea rău de ele învăţătoarea – n.r.), e cuminte copilul!». Şi să te ţii atunci după această întâlnire, zdub, zdub. Când venea câte o inspecţie, mă pupa doamna, că eram băiat deştept. Ca dovadă e diploma pentru învăţătură, dar la purtare e rubrica tăiată“, povesteşte cu nostalgie Ştefan Bălănescu.

Din negura timpului

Nu lipseşte din galeria amintirilor şi obiectelor din casa părintească ceasul CFR, pus într-o frumoasă cutie cioplită cu briceanul. S-a oprit din a mai măsura trecerea timpului, căci în odaia ce adăposteşte lumea satului Catane de odinioară orele nu mai sunt măsurate.
Ne continuăm periplul. „Aceasta e tigaia din care mâncam ouă prăjite şi jumări. Acestea sunt pirostiile, fierul, oalele, răcitorul, strămoşul frigiderului, în care se punea gheaţă. Erai abonat la gheaţă şi venea şi ţi-o aducea la poartă, ca şi sifoanele. Aici sunt frigarea, căldările. Ţăstul, ăştia cu limba mai înnodată zic ţest, dar e ţăst“.
„Acesta“, şi privirea ne este condusă pe un alt perete, „e aparat de făcut gogoşi. Pui aluatul în mijloc, o închizi şi o scufunzi în ulei. Cu ea făcea tata gogoşi“. De jur împrejur sunt oale, care „nu sunt toate de la tata de acasă, dar solniţa este“. Într-adevăr, pe masa cu trei picioare din mijlocul camerei, se află o solniţă din lemn.
Ne încântă privirea deopotrivă obiectele folositoare gospodarului de odinioră, păstrate cu sfinţenie şi dragoste de Ştefan Bălănescu.
Spetele „originale, de peste 70 de ani, poate o sută“, vârtelniţa, ceacârul, suveica, „mama mea a lucrat cu ele, darac, dărăcea muma cu el“, scripeţi pentru patru iţe, felinarul, troaca de vin, curăţătoarea, fierul plugului, măsură de lapte la oi, cioi, „ca să vadă câtă brânză trebuie să ia omul pe oile lui, mulgea fiecare oaie în cioi. Şi cioiurile se înmulţeau cu zilele cât stăteau oile la câmp şi ziceau, de exemplu: «Iei cinci kilograme de brânză».
Amnarul, cremenea, fitilul, boşcăul cu scăpărămintele, tabachera cu foiţe şi tutun pentru „ţigarie“ le avea tot timpul ţăranul la el, „că nu ştia când îl apucă pe câmp foametea sau ceva“.
Pe un alt perete sunt pistolnicul de pâine, „care se pune la colaci“, cântarul tatei de la prăvălie, „căci eu sunt născut, crescut în prăvălie, unde se vindea de la ac la maşină de treierat“, godinul în care băgai lemne şi făceai căldură. Se adaugă galeriei obiectelor dragi sufletului gramofonul, dar şi lampa „de crescut copii“, „Lampa cu care am crescut eu. Are două sticle: jumătatea roşie, pentru când dormea copilul, şi jumătate albă“. În muzeu este prezentă şi ceramică din toată ţara, ca un arc peste timp, dominat de arta tradiţională în cele mai profunde forme. „Pentru acestea“, şi ni se indică două oale negre, „m-am dus până în comuna Văculeşti, la opt kilometri de Dorohoi, ca să iau oale originale de Marginea. Am făcut 1.600 de kilometri dus-întors. Dar a meritat… Păi, dacă n-ar fi oameni smintiţi ca mine aţi mai avea istorie?“

Ororile unui regim

Poveştile de viaţă ale lui Ştefan Bălănescu ne dezvăluie şi o lume a satului măcinată de dureri. „Am văzut şi am auzit multe. Circulau în acea vreme a stalinismului şi totalitarismului comunist tot felul de glume. «Ştii cum face trenul la Boureni când pleacă cu cotele?». «URSS». «Şi când vine gol?». «Cotele! Cotele!». Sau «Ai plâns când a murit Stalin?». «Nu mi-a fost rudă» sau «Nu l-am cunoscut». Pentru toate aceste vorbe îi băgau la puşcărie.
Un unchi a zis, într-o adunare sub un şopru, că se auzise că vin americanii. «Bă, da’ ai dracu’ americanii ăştia, cu roaba dacă veneau şi ajungeau până acum!». Până seara l-au arestat şi a făcut ani grei de puşcărie“, îşi aminteşte cu tristeţe Ştefan Bălănescu.
Şi a venit vremea colectivizării. „Aveam mulţi cai, patru, şi tata zice: «Mă, să dăm caii, că dacă ajung la colectiv…»“. Am vândut doi mai tineri. Şi apoi a zis să vindem iapa, iapa care m-a crescut. Mă trimitea pe mine cu oameni din sat. M-am dus odată la târg la Poiana Mare, apoi la Bârca. Am mers în cele din urmă la Băileşti, cu un frate al lui tata, şi primul animal care s-a vândut în ziua aia a fost iapa. Cu 1.700 de lei, bani mulţi în 1954. Vin acasă cu căpăstrul în mână. Era spre primăvară. Şi când mă vede tata, zice: «Bă, lăpădat eşti de suflet». L-am întrebat: «Păi, de ce?». Mi-a răspuns cu lacrimi în ochi: «Vânduşi iapa care te-a crescut». «Nu m-ai trimis matale să o vând ?». Mi-a răspuns «Aşa este, dar am crezut că n-o cumpără nimeni». Şi am plâns amândoi vreme de două ceasuri”.
Necazurile ţăranului erau mari şi grele. „Eu, când am terminat şcoala generală, nu am avut voie să merg la nici o şcoală. Eram fiu de chiabur şi la un moment dat a venit o hârtie la primărie pe care era scris «Bălănescu Ştefan chiabur, EM Vulcan». Nu ştia nimeni ce e EM Vulcan. Şi până la urmă am aflat despre ce era vorba. A venit miliţianul la tata. Unde să mă duc eu la 16 ani la mină? A venit a treia oară, a patra oară, până când a venit vremea când tata nu a mai putut să reziste şi a venit colectivizarea. Înainte cu vreo două zile de a trecere la colectivizarea, a venit iar miliţianul şi mi-a spus: «Mă băiete, tu când ai de gând să pleci?». Şi tata a trecut la colectiv, iar seara mi-a spus: «Acum, mă, du-te, că nu mai ai la ce să stai!»“.
Prima dată am lucrat într-o carieră de piatră, ca-n filmul «Spartacus». Nu aveam 18 ani. La 18 ani fără o zi am intrat în mină şi am ieşit la 28 de ani. Asta e lopata mea din mină, ăsta e crampul şi securea, iar acesta este o bucată din ultimul vagonet de cărbuni scos din Mina Aninoasa. Am şi cască. Am fost miner şi nu momâie.
În 1964, mi-au dat voie să merg la şcoală. Am făcut liceul în mină. Apoi, într-o joi, am ieşit din mină, am fost schimb de noapte, şi luni am fost student. Nu ştiţi de câte ori am pus eu mâinile pe zidurile facultăţii şi am pupat pereţii! Îmi dau lacrimile… Şi am intrat şi cu cea mai mare notă“.

Patima ce macină

Viaţa sa, presărată cu bune şi rele, se consumă însă condusă de marea patimă ce-i macină sufletul. „Îmi place să cioplesc. Eu am patima asta, care nu te lasă să dormi nici noaptea. Eu nu mă apuc să cioplesc o lingură dacă nu o văd terminată. Ce cioplesc, unde ajung?“. Şi păşeşte zilnic în „odaia de chinuri“ pentru a crea din nou. Astăzi o nouă creaţie se naşte, căci, deşi sănătatea îi dă uneori de furcă, focul lăuntric e mai puternic şi nu se lasă stins de o durere adâncă simţită fie în picior, fie în piept sau oriunde altundeva.
Viaţa sa nu ar putea exista în afara acestor creaţii, în afara acestui muzeu al sufletului său. ÎI mulţumim şi noi dascălului Ştefan Bălănescu, căci, fără dânsul, o parte din istorie ar fi fost îngropată de mult.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS