Deşi au crescut în centrele de plasament, sunt tineri cu ambiţii şi pasiuni. Doar şapte tineri instituţionalizaţi urmează o facultate,
dintre care trei sunt masteranzi.
Până la vârsta de trei ani, Claudiu Lăzeanu a locuit într-un salon de spital. A fost abandonat imediat după naştere în Maternitatea spitalului, după care a ajuns în Leagănul de Copii din Craiova. A fost transferat apoi dintr-un centru de plasament în altul, până în momentul în care au fost înfiinţate casele de tip familial pentru copiii instituţionalizaţi. Aici a deschis ochii, după cum singur povesteşte, înconjurat de copii aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi el. Şi-a văzut mama o singură dată şi atunci, la Tribunal, când a fost chemată de reprezentanţii Direcţiei Copilului. Nici atunci însă nu a avut posibilitatea să îi vorbească, aceasta refuzând să comunice cu Claudiu. Cu toate astea, tânărul în vârstă de 24 de ani zâmbeşte, este optimist, dar păstrează adânc în suflet toate amintirile triste, toate perioadele grele. „A fost greu să accepţi ideea că mama ta nu vrea să ştie de tine. Odată cu trecerea anilor însă am înţeles că asta este situaţia. În momentele grele, la bine şi la rău, mi-au fost alături şefii de centre, fără de care nu aş fi reuşit. Am urmat Colegiul Tehnic de Arte şi Meserii «Constantin Brâncuşi». Am tras cu dinţii ca viaţa grea din centrul de plasament să nu mă ducă pe căi greşite. Am învăţat. Este foarte greu să reuşeşti singur. Tot timpul însă mi-am dorit să mă integrez în societate, să am o carieră, să ajung un om, un model de reuşită pentru colegii mei… Am un respect deosebit pentru toţi cei care au avut încredere în mine şi mi-au călăuzit paşii, de la angajaţii centrelor în care am locuit, la cadrele universitare. Sunt recunoscător în special lectorului universitar Mihaela Andreea Niţă“, a povestit tânărul. Claudiu a absolvit Facultatea de Sociologie din cadrul Universităţii din Craiova, iar în prezent este la master în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Sociale, specializarea Dezvoltare Comunitară şi Integrare Europeană. Visează să lucreze ca şi asistent social, chiar în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj. „Vreau să-i ajut pe copiii din centrele de plasament să se integreze în societate. Pentru mine, meseria de asistent social este o profesie pe care trebuie să o practici cu foarte multă pasiune. Relaţia cu beneficiarii trebuie să fie, în primul rând, de umanitate şi apoi de lucrător social“, a adăugat tânărul.
Este extrem de ocupat, hotărât să reuşească să îşi facă o carieră. Pentru el, zilele nu s-au scurs ca nisipul dintr-o clepsidră, fără să lase urme. Este extrem de implicat în acţiuni de voluntariat, colaborează cu ONG-uri, a urmat nenumărate cursuri de perfecţionare. Activităţile sale au fost deja recunoscute, a fost premiat cu Diplomă de Excelenţă pentru participarea şi implicarea în cadrul acţiunilor de voluntariat, declarat „Voluntarul Anului“, titlu oferit de ACCES Oltenia. A realizat un studiu sociologic despre integrarea pe piaţa muncii a tinerilor peste 18 ani care se pregătesc să părăsească sistemul de protecţie socială, lucrare care va fi publicată în Revista de Ştiinţe Politice sub forma unui articol, la sfârşitul acestei luni.
Vrea să pornească în viaţă cu dreptul, pe picioarele lui. A depus dosarul pentru o locuinţă socială din 2010, însă nici până acum nu a primit nici un răspuns. Având în vedere că este încă la studii, poate să mai locuiască în apartamentele DGASPC Dolj. După terminarea studiilor, i se permite să mai stea încă doi ani să se autogospodărească şi să-şi găsească un loc de muncă, după care însă trebuie să găsească o soluţie, să aibă propria lui locuinţă.
Studentă la Finanţe-Bănci
Oana are 20 de ani. La fel ca şi colegul ei, Claudiu, tânăra este extrem de ambiţioasă, hotărâtă să reuşească. Vorbeşte cu greu despre trecutul ei, toată situaţia prin care a fost nevoită să treacă, fără a avea vreo vină, transformând-o într-o persoană extrem de matură. „Mă întreb de multe ori cum ar fi fost dacă aş fi crescut alături de familia mea? Îmi răspund însă singură: greu, mult mai greu. Am fost şapte fraţi, o familie cu o situaţie extrem de precară… Mă ajută mai mult ideea că sunt singură. Singură trebuie să mă descurc şi să reuşesc. Nu îmi plâng de milă, nu am motive, iar visul meu se va realiza mai devreme sau mai târziu“, a spus tânăra. Este studentă la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, secţia Finanţe Bănci, în anul II. Visul ei este să urmeze un master, să reuşească să-şi găsească un loc de muncă, să aibă o familie şi o casă. Vrea să ajungă independentă financiar cu orice preţ. Se simte frustrată de faptul că încă trebuie să trăiască dintr-o indemnizaţie de plasament. A învăţat de când se ştie, a fost un lucru firesc, nu a aşteptat să o împingă cineva de la spate.
Aproximativ 2.000 de tineri părăsesc anual centrele de plasament
Din punct de vedere statistic, în România, aproximativ 74.000 de copii (dintr-un total de 4.600.000 de copii sub 18 ani) se află în îngrijirea statului, iar 26.599 de copii sunt crescuţi în centrele de plasament, cei mai mulţi cu vârste cuprinse între 14 şi 17 ani. Aproximativ 2.000 de tineri părăsesc anual centrele de plasament. Toţi aceşti tineri aşteaptă o locuinţă socială. După împlinirea vârstei majoratului, au şanse foarte mari să ajungă în stradă sau să populeze sistemul penitencar.
