Persoanele infectate cu virusul HIV stau ascunse, departe de ochii lumii, care le judecă fără să le cunoască povestea. În această situaţie este şi un tânăr pe care GdS l-a descoperit întâmplător.
Virusul HIV e un subiect tabu pentru majoritatea dintre noi. Ne provoacă o stare de frică şi reţinere, poate pentru că nu înţelegem atât de bine cum se manifestă. Seropozitivii sunt priviţi cu alţi ochi, iar asta îi face să stea în umbră, acolo unde nimeni nu îi poate condamna.
E. are 24 de ani şi l-am descoperit într-un fel mai neobişnuit. La început a fost reticent şi nu ar fi vrut să vorbim despre povestea lui, până când i-am explicat că este bine ca lumea să ştie că asemenea cazuri, ca al lui, există şi că nu ne putem preface că ar fi altfel.
Infectat în copilărie, în spital
Mi-a zis că s-a infectat în anul 1989, „anul durerii“, cum l-a numit el. Atunci era doar un bebeluş în spital, înţepat cu o seringă nepotrivită, folosită de mai multe ori. Am vorbit prin e-mail şi, când am primit răspunsurile lui, mi-am dat seama că o întrebare a mea nu-şi avea rostul: „Cum îi priveai înainte pe cei bolnavi?“. Atunci mi-am dat seama că pentru E. nu există „înainte“. Practic, aşa a crescut.
Încă din clasele mici, ceva nu era în regulă. „Pe parcurs am aflat singur, dându-mi seama. Totul a început prin bănuieli la persoana mea, când eram în clasele I-IV. Strigau elevii, dar se vedea şi pe faţa mea că sunt bolnav. În clasele V-VIII, apele au început să se liniştească, eu am mai crescut, agitaţia nu mai era cum era odată“.
E. este unul dintre norocoşii pentru care boala e sub control. Timpul lui se împarte între a avea grijă de sănătatea lui şi pasiunea pentru sport. „Viaţa mea a fost agitată în trecut. Acum, eu zic că sunt puternic. Tratamentul a mai evoluat, e sub control boala mea şi sunt bine. Ce este important, şi adaug şi pentru ceilalţi, este să-şi ia tratamentul! El controlează boala şi o prelungeşte. Eu am aflat de boala mea treptat, singur, dându-mi seama şi nu s-a schimbat mult. Puţine momente am avut zâmbet în viaţă înainte să mă infectez când eram micuţ, puţin îmi aduc aminte…“. Ce ştie sigur e că are o mare iubire: „Pe mine mă pasionează sportul foarte mult, dacă nu eram bolnav, visul meu era să intru în lumea sportului“.
„Mă simt foarte bine, sunt ok“
La 24 de ani, el are zece clase şi o diplomă profesională. Spune că nu se simte marginalizat de societate, poate şi pentru că despre suferinţa lui ştiu „doar rudele şi amici ca mine“. E optimist şi spune că zâmbeşte mult, că e puternic. Îmi explică despre tratamentul lui. „Urmez un tratament bun, că, dacă nu era bun, nu îl urmam. Nu este un tratament deosebit, sunt multe scheme de tratament pentru fiecare persoană HIV. Se fac unele analize şi, pe baza lor, se dă tratamentul corespunzător. Mă simt foarte bine, sunt OK“.
Totuşi, recunoaşte că, în trecut, boala l-a afectat fizic foarte mult. Dar mi-a spus iar că, prin ambiţie şi tratament, boala trebuie ţinută sub control. Mi-a vorbit despre putere. Spre sfârşit, a ţinut să-mi spună ceva şi vă reproduc cu exactitate: „Vreau să adaug câteva cuvinte şi vorbesc în general. Sunt multe persoane HIV marginalizate, care au tristeţe în ochi şi merită atenţie, afecţiune. Acest lucru e dureros. Sunt cazuri în România în care bolnavii sunt umiliţi şi nu primesc la timp tratamentul. Sunt persoane HIV puternice, care pot spune cuvinte impresionante. Vă mulţumesc că m-aţi sunat, mi-a făcut plăcere să vă scriu“.
E. e doar una dintre „persoanele HIV“ care se feresc de restul lumii şi, totuşi, îşi doreşte ceva foarte mult: o prietenă, „tot aşa, ca mine“.
Cifrele din spatele poveştilor
Conform Comisiei Naţionale de Luptă Anti-SIDA, în evidenţa Centrului Regional de Supraveghere şi Monitorizare a Infecţiei HIV/SIDA Craiova se aflau, în noiembrie 2012, 506 cazuri. Dintre acestea, zece sunt cu vârsta cuprinsă între 0 şi 14 ani, nouă cu vârsta între 15 şi 19 ani şi 487, peste 20 de ani. Aceeaşi comisie relatează că principala cale de transmitere a virusului HIV rămâne contactul sexual neprotejat, 43% dintre noii diagnosticaţi infectându-se în acest mod. În perioada 1986-1991, în ţara noastră s-a petrecut un „accident epidemiologic“, aşa cum este numit cel mai des. Cifrele spun că atunci ar fi fost infectaţi 7.931 de copii, dintre care 5.111 au fost cazuri de infecție nosocomială (injecții cu ace nesterilizate și contaminate, care puteau fi făcute cu scopul vaccinării sau de administrare a medicamentelor) şi 1.703 cazuri cauzate de transfuzii (sânge și preparate). Pentru restul copiilor, calea de transmitere a rămas necunoscută.
