http:http://www.youtube.com/watch?v=uI7KvMToXLE
http:http://www.youtube.com/watch?v=E_NiAl7DWgg
Obiceiuri vechi păstrate cu sfinţenie, liniştea locului, simplitatea oamenilor şi ospitalitatea lor, frumuseţea peisajului, locurile încărcate de istorie sunt numai câteva dintre aspectele care te fac să crezi că ai păşit pe „o gură de rai“.
Intrăm în căsuţa scundă, într-o încăpere mică. Lemnele trosnesc în foc, iar pe plită fierbe încet o oală plină cu varză. Maria Olariu se scuză că e deranj în cameră, iar soţul ei ne răspunde la salut cu o voce caldă, suferindă. Femeia ţine furca la brâu, cu caierul de lână bine prins şi răsuceşte fusul în aer cu precizie, semn că e obişnuită cu torsul. Îmi aminteşte de bunica mea… Poartă o vestă de lână făcută de mâna ei, iar lângă ea, pe pat, se zăreşte croşeta cu care lucrează zi de zi. Aşa îşi petrece viaţa simplă tanti Maria, de 74 de ani. O întrebăm cum este să trăieşti la ţară, în Terpeziţa. Fără să-şi ia ochii de la fuiorul de lână care se întinde lin când răsuceşte fusul, tanti Maria ne răspunde: „Când eşti tânăr, mamă, e uşor la ţară. Dar când eşti bătrân şi bolnav… Nu prea mai vin tinerii către sat, că nu prea au condiţii aici, nu prea au curse. Dar nu ştiu de ce nu le place tinerilor la ţară, că aici e teren frumos, nu vin apele să ne inunde“. După câteva minute bune în preajma bătrânilor din Terpeziţa, ieşim din camera mică şi călduroasă, mulţumindu-le soţilor Olariu pentru scurta găzduire. În aerul rece al dimineţii, liniştea comunei este spartă doar de cântecul cocoşilor. Pe uliţe se zăreşte câte un om, pe ici pe colo. În văzduh se vede fumul care iese de la casele scunde, aşezate fie la drum, foarte aproape de poartă, fie în depărtare pe câte o coastă.
Meşter de ocarine
La primărie îl întâlnim pe Cosma Popescu, meşterul din sat care face ocarine de ani buni. Fost cadru didactic, nea Cosma îşi cere scuze că nu poate să ne ducă la atelierul său de acasă, pentru că are soţia bolnavă. „Meseria am moştenit-o de la tatăl meu, pe vremea când aveam șase – șapte ani. Tatăl meu mi-a adus o ocarină de undeva, pentru că îmi plăcea să cânt. Am scăpat-o pe jos şi, fiind din ceramică, s-a spart. Tata a încercat să o reconstruiască tot din ceramică. Mai întâi, a prelucrat-o manual, apoi a făcut o matriţă. Ulterior, am început şi eu să fac ocarine“. Nea Cosma Popescu participă la târguri naţionale şi internaţionale. Pe la noi, el vinde ocarinele cu preţuri între 10 şi 25 de lei, în funcţie de mărime, iar în Germania, un astfel de instrument tradiţional costă între cinci şi zece euro. Meşterul produce doar la comandă. „Există cerere atât din partea copiilor, cât, mai ales, din partea multor străini care ne vizitează ţara“, povesteşte Cosma Popescu. Din păcate, nu prea se mai implică tinerii să producă ocarine. „Este o meserie în care cam te murdăreşti pe mâini“, susţine bătrânul.
Acesta face ocarine din huma colectată din satul amintit, pe care o prelucrează asemănător olarilor care fac lut, până se obţine o pastă care are consistența plastilinei. Aceasta se pune în matriţă şi, astfel, se obţin cele două părţi componente. Se lipesc prin umezire, se finisează, iar la final se dau cele 11 orificii, zece pentru degete şi unul pentru suflat.
În zona numită de localnici Puica există un fel de humă din care se fac ocarinele.
Lecţia de economie
În drumul nostru prin Terpeziţa ne oprim să stăm de vorbă cu un crescător de albine. Cu o mână sprijinită de gardul din lemn, Ion Cotojman, de 70 de ani, ne spune cu mândrie că îngrijeşte 325 de stupi. „Veniţi, doamnă, să vă spun despre agricultură, că eu am cu ce mă lăuda! Am la baza de stupină 325 de stupi şi am o livadă de meri, pe zece ari. Am un hectar de pomi altoiţi, domniţă!“, se arată dispus să discute nea Ion. Supărat pe fiscalitate, apicultorul este la curent cu toate propunerile noului guvern: „Vor să ne pună impozit de 25 de lei pe fiecare stup, că aşa vrea Ponta… Dar ei ştiu vreunul cum se face agricultura? Cum se cresc animalele, albinele? Nu ştiu nici unul!“. Îi promitem lui nea Ion că vom onora altă dată invitaţia sa „la o ţuică adevărată“ şi mergem mai departe.
Viaţă de oier: între transhumanţă şi grijile zilnice
În Terpeziţa, există peste 1.000 de hectare de păşuni şi fâneţe. La o astfel de suprafaţă de păşuni, s-a dezvoltat şi activitatea de creştere a animalelor. În comună, există patru – cinci ciobani, fiecare îngrijind câte 200 – 300 de oi şi capre. Prin nămolul în care piciorul intră până la gleznă ajungem foarte aproape de o stână. O rulotă cu perdeluţe este aşezată la intrare, iar însoţitorii noştri ne explică faptul că este mutată vara pe culmile dealului, unde zăboveşte ciobanul cu turma sa. Un fel de transhumanţă, dar în variantă oltenească. La cei 33 de ani ai săi, Nicuşor Tănase pare un om împlinit. El are 200 de oi şi capre în proprietate şi această activitate de creştere a animalelor îi umple tot timpul. Nu are timp nici să se uite la televizor. Are tractor, cositoare, pajişte, primeşte subvenţie pentru animale etc. Un gospodar în toată regula. La prima vedere, pare că viaţa lui de mic întreprinzător este mulţumitoare: fără stresul urban, fără eşecuri, fără grija zilei de mâine. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. În timp ce ciobanul îşi mână oile la adăpat, la râul din apropierea stânei, îl întrebăm ce planuri are pentru 2013. „Să vedem cum om scăpa de iarnă! Nu prea mai sunt furaje! A fost secetă mare anul trecut“. După tristeţea din vocea sa, ne gândim că omul nu minte. Continuăm discuţia în timp ce oile se adapă, iar ciobanul ne răspunde la întrebări: „E greu cu desfacerea produselor. Lâna o aruncăm la groapa de gunoi, că ne-au spus de la Sibiu că e mai scumpă benzina şi motorina să vină până aici să o ridice. E destul stres şi la ţară, cu meseria asta: ba nămeţii de zăpadă ne fac probleme, ba ne mai mor din animale, ba sunt fel şi fel de boli, ba mai mor la fătare, ba pe la unii, pe aici, le-au murit de foame, de slabe ce erau“. Un câine ciobănesc vrea să îi stea alături lui Nicuşor, în ciuda faptului că omul îl goneşte sistematic, îndemnându-l să stea la stână. Îl lăsăm pe cioban cu oile sale şi ne continuăm periplul prin comună.
Profesori navetişti, elevi ecologişti
La Şcoala din Terpeziţa, directoarea Mirela Fuleanu ne întâmpină zâmbind. Aflăm că absolut toate cadrele didactice din şcoală, de la educator şi până la director, fac naveta de la oraş, de ani buni. „Suntem la 27-30 de kilometri de casă. Cum să nu fie bine pentru noi?! Ne urcăm în autobuz sau în maşină şi ne dăm jos la asfalt, cum se spune. Avem centrală termică, avem internet. Este bine şi pentru cadrele didactice, şi pentru copii“, explică Mirela Fuleanu. Şcoala are şi apă caldă, încălzită cu panourile solare amplasate în curte încă din anul 2011.
Natalitatea a scăzut drastic în comună şi sunt puţini copii în școală. Elevii învaţă să protejeze mediul înconjurător. În faţa cancelariei există un centru de reciclare a bateriilor şi a becurilor uzate. În grădiniţă, micuţii se află în pauza de masă. Ne salută respectuos şi ne privesc cu ochişorii măriţi de curiozitate.
Administraţie, gospodărire, investiţii
Cu o populaţie stabilă de circa 2.000 de persoane, comuna Terpeziţa, situată la 27 de kilometri de Craiova, este compusă din cinci sate: Terpeziţa, Căruia, Căciulatu, Floran şi Lazu. Localităţii îi lipseşte apa curentă şi canalizarea, dar primăria are un proiect de introducere a apei curente şi a canalizării în două dintre satele comunei, Terpeziţa şi Lazu (există deja studiul de fezabilitate şi proiectul tehnic). Administraţia locală a realizat un proiect pe Măsura 322, dar, deşi acesta a fost declarat eligibil, finanţarea din fonduri europene se lasă aşteptată. Acesta este un proiect în asociere de comune, între Terpeziţa şi Vela, şi presupune asfaltarea de străzi rurale (în Terpeziţa), respectiv alimentare cu apă şi canalizare (în Vela). Secretarul primăriei, Sorin Popescu, ne vorbeşte despre un proiect important pe care primăria îl pregăteşte: „Este vorba despre un proiect ce presupune un parc de panouri fotovoltaice pe o suprafaţă de un hectar. Valoarea proiectului este de 78.120 de euro. Realizarea unui parc de panouri fotovoltaice ne va ajuta să nu mai plătim curentul pentru iluminatul public stradal, nici iluminatul la şcoli, primărie, dispensar“. Străzile înguste şi uliţele şerpuite ce urcă pe dealuri au fost pavate cu pietriş şi nisip. Cu toate că sunt 2.000 de suflete în toată comuna, majoritatea îşi plătesc impozitele la timp la primărie. „Oamenii plătesc, de regulă. Gradul de încasare este de 75-80% pe an. Pensionarii îşi achită toate datoriile la început de an. La noi, populaţia este foarte îmbătrânită. Media de vârstă în comună este de 65 de ani“, spune Sorin Popescu. Viceprimarul localităţii, Constantin Anghel, confirmă şi el îmbătrânirea comunei: „Nu prea mai e tineret. Copii sunt puţini, iar tineri mai mulţi mai sunt decât în satul Căciulatu“.
În centrul Terpeziţei s-a înfiinţat acum câţiva ani o piaţă agroalimentară, care se ţine o dată pe săptămână.
O comună plină de istorie
În satul Lazu s-ar afla aşa-numita „Brazdă a lui Traian“, un fel de şanţ care datează de pe vremea romanilor. Legenda spune că pe vremea când Traian a cucerit Dacia, a poposit pe meleagurile doljene, iar din dreptul satului Lazu şi până în Dobrogea i s-a croit un drum prin pădurile ce sălăşluiau în ţară. „Şanţul are șase metri lăţime, patru metri adâncime şi se întinde pe o distanţă de 20 de kilometri pe teritoriul Doljului, apoi până în Dobrogea, la Adamclisi. A fost descoperit în 1870 şi există şi documente în acest sens. Tot pe teritoriul comunei noastre se găseşte un sit arheologic, denumit «La mese», ce datează tot de pe vremea lui Traian şi are o suprafaţă de 6.369 de metri. După cucerirea Daciei, Traian s-a oprit aici şi în acest loc ar fi servit masa, cu toate trupele sale“, a povestit Cosma Popescu, coautor al Monografiei comunei Terpeziţa. Legenda mai spune că în comună a avut moşie Mihai Viteazul. „A existat un sat, Crăpşani, unde era moşia lui Mihai Viteazul. Se spune că, la 1600, toţi oamenii din sat au plecat la luptă în sprijinul lui Mihai Viteazul şi nu s-a mai întors nici unul“, a mai povestit Popescu.
La miezul zilei, ieşim la asfalt şi înaintăm către lumea tumultoasă a oraşului, lăsând în urmă mediul rural cu liniştea şi cu istoria lui. Rămâne gândul că la sat se naşte şi trăieşte adevărata Românie.
Biblioteca are 9.000 de volume
În comună există o bibliotecă care cuprinde 9.000 de volume. Secretarul primăriei, Sorin Popescu, susţine că „biblioteca atrage nu numai elevii care studiază la şcolă, dar şi adulţii citesc aici cărţi. Avem multe cărţi tehnice, despre agricultură, despre zootehnie, şi oamenii vin la bibliotecă să se intereseze despre aceste aspecte tehnice, care ţin de munca lor“.
Satul Căruia, locul cu aer pur
În satul Căruia, ce face parte din comuna Terpeziţa, există o zonă ozonificată, undeva lângă pădure, unde se spune că aerul este pur şi nepoluat. Legenda despre locul cu pricina spune că, în timpul celui de-al doilea război mondial, oamenii din zonă s-au refugiat la Căruia şi nu au fost găsiţi de trupele germane.
