Clasa „zero“ – sau clasa pregătitoare -, o perioadă de tranziţie între grădiniţă şi şcoala propriu-zisă, a stârnit multe discuţii de când a fost introdusă în învăţământul românesc. Puţini ştiu, însă, ce implică ea şi ce fac cu adevărat copiii în această perioadă.
25 de sufleţele, atât numără clasa pregătitoare „zero“ A a Şcolii cu clasele I-VIII nr. 12 din Craiova. În afară de mezina clasei, o fetiţă cu părul creţ, care are cinci anişori, toţi au şase ani. Le-am făcut o vizită ieri-dimineaţă, iar ei ne-au primit cu un „bună ziua“ mai mare decât ne aşteptam, îndrumaţi de doamna învăţătoare Viorica Vasile.
Desenând emoţii
Am nimerit la ora de Dezvoltare Personală. Ne-am aşezat în spatele clasei, fiindu-ne foarte greu să ne păstrăm nevăzuţi. Ochii erau aţintiţi asupra noastră. Ne-am făcut, totuşi, cât se poate de mărunţi, lângă un băieţel cu ochii mai albaştri decât cerul, şi am privit cum cei mici învăţau să exprime, prin desen, emoţiile de bază: bucuria şi tristeţea. „Eu mă joc cu tati fotbal pe teren“, spune Rareş, chemat în faţa clasei, care recunoaşte că asta îi provoacă bucurie. În spate, doi copilaşi încearcă să-şi termine desenul şi-şi împrumută reciproc carioci. „Eu cu o fată mergeam pe role şi o altă fată era tristă că ea nu avea role“, continuă seria de mărturisiri desenate o copiliţă cu părul şaten, prins în elastic roz.
Clasa se umple puţin de zgomot. „Cine mă aude, mâna sus!“, spune doamna Viorica. Cei mici – nu toţi – se conformează şi ridică mâna. Liniştea se aşterne iar printre băncuţele mici. Desenele bucuroase sau triste îşi ascultă în continuare povestea din glasul celor ce le-au creat.
Ora se apropie de sfârşit. Pauza e exact după colţul scărilor ce duc spre curte, unde copiii coboară în ordine: fetele primele, băieţii, adevăraţi cavaleri, la urmă. Într-o bluziţă mov, cu o clamă-fundiţă ce-i prinde bretonul cochet, mezina clasei se apropie de noi: „Îmi place în curte şi îmi place jocul de-a vrăjitoarea. Trebuie să facem un cerc şi închidem ochii“, spune ea, după care fuge într-un suflet la învăţătoare, care îi strânge pe toţi în jurul ei ca o mamă protectoare.
„Nu vreau să fiu vrăjitor!“
Aşezaţi în cerc, cei mici se ţin de mână şi închid ochii. Doamna Viorica atinge pe cineva pe umăr – e secret – şi-l transformă în vrăjitor. Copiii deschid ochii, iar vrăjitorul, prin atingere, împietreşte tot ce prinde în cale. „Victimele“ rămân nemişcate pe perimetrul de ciment şi nisip din curtea şcolii. Nu pentru mult timp, însă. O îmbrăţişare din partea oricăruia dintre colegi despietreşte şi aduce totul înapoi la viaţă. „Ei trebuie să înveţe să fie apropiaţi, apoi, la sfârşitul jocului, sunt întrebaţi ce i-a deranjat“, explică învăţătoarea. În jurul nostru, copiii ridică praful, fugărindu-se prin curte. La chemare, micuţii se strâng ca nişte puişori cuminţi pe lângă cloşcă. „Nu vreau să fiu vrăjitor, fiindcă e o persoană rea“, spune un băieţel privind în jos. Jocul se repetă, după care cuibuşorul se mută sus, în clasa de la etajul I.
Ora de Arte Vizuale şi Lucru Manual e pe cale să înceapă. Ea nu se rezumă numai la desenat, decupat şi lipit, ci şi la numărat şi spus poezii. „Grădina de fructe şi legume“ începe să prindă viaţă. Din dulăpioarele aşezate în spatele clasei, doamna învăţătoare împarte coli, culori, foarfece, lipici şi paie de suc. „Desenaţi un fruct sau o legumă de toamnă, după care o decupaţi şi o lipiţi de pai“. Mânuţele încep să lucreze cu o dexteritate entuziastă: desenat de contur, colorat, decupat, lipit. Totul merge ca pe roate. Între timp, glasurile încep să spună poezia de ieri: „Mere, pere în panere,/ Prune bune şi alune,/ Şi gutui amărui,/ Cu puf galben ca de pui“. E clar! Printre atâtea fructe, legume şi poezii, toamna o să vină de drag pe la noi.
Grădina de pe dulap
Un băiat de pe rândul de bănci din mijloc se ridică mândru în picioare: „Am terminat!“ şi le arată colegilor un măr mare-mare şi roşu lipit de un pai verde. Împărţiţi pe fructe şi legume, copiii se strâng iarăşi în faţa clasei, unde fac câte o mulţime din fiecare. O fătucă se plimbă prin clasă cu o cordeluţă de hârtie, pe care o poartă mândră pe cap. Opt mere, şapte roşii, un morcov, o pară sau o prună sunt ţinute în sus de mâinile mici. Ele urmează să fie „plantate“ pe dulap, deja „coapte“ bine, alături de desenele şi colajele realizate zilele trecute.
Pe lângă Dezvoltare Personală şi Arte Plastice şi Lucru Manual, clasa pregătitoare „zero“ mai pune accentul pe Matematică şi Explorarea Mediului, Comunicare şi Limba Română, Educaţie pentru Societate, Muzică şi Mişcare, Educaţie Fizică, Religie, Engleză şi Teatru, ultimele două fiind opţionale, spune Viorica Vasile, care lucrează de 33 de ani cu copiii. „Anul acesta este esenţial pentru această clasă pregătitoare“, continuă învăţătoarea, căci se va decide dacă se va continua sau nu proiectul clasei „zero“. Cei mici sunt notaţi cu buline, iar la sfârşitul anului, învăţătorii vor face un raport pentru fiecare elev, predat apoi şcolii, inspectoratului şi, ulterior, ministerului, pentru a verifica dacă prichindeii şi-au însuşit competenţele necesare clasei pregătitoare. „Este o clasă de tranziţie“, spune doamna Viorica. Nu se dau teme şi totul rămâne la şcoală, iar cele necesare sunt cumpărate de părinţi, în afară de băncuţele şi scăunelele asigurate de şcoală. Le place aici mai mult decât la grădiniţă; aşa ne-au spus micii elevi. Şi, cum orice răspuns trebuie argumentat, ne-au zis că aici învaţă mai mult şi mai multe şi nu doar se joacă.
Ne retragem în linişte, printre copilaşii care şi-au luat din dulăpior jocurile preferate, înainte să-şi primească bulinele pe ziua de miercuri. Doamna învăţătoare trage concluzia a ceea ce am văzut şi a clasei „zero“: „Se caută să formăm, nu doar să umplem mintea“, prin această predare integrată. Copiii nu au timp să se plictisească. Şi, cumva, dacă se întâmplă asta, doamna Viorica Vasile le spune, din nou, acelaşi lucru: „Cine mă aude, mâna sus!“.
