de Paul Rezeanu
Autor al mai multor articole cu materiale inedite despre Brâncuşi, dar şi al unei cărţi despre relaţia caldă a marelui sculptor cu Craiova, Paul Rezeanu, fost director al Muzeului de Artă Craiova şi cunoscător al, aproape, întregii opere brâncuşiene dă, în sfârşit, o monografie exhaustivă despre cel mai important sculptor al secolului XX. Experienţa acumulată în timp, ca şi frecventarea operei, dar şi a celor mai valoroşi specialişti în domeniu l-au determinat pe Paul Rezeanu să se înhame la o muncă pe care, din motive subiective, a amânat-o ani de-a rândul. Din postfaţa acestei cărţi de peste 700 de pagini (Ed. Autograf MJM, 2012) aflăm că lucrarea a fost concepută la îndemnul unui prinţ francez, Leonardo Dolgorouky, deşi nu se precizează de ce a trebuit să fie influenţat în luarea unei astfel de decizii de un străin. Poate că mirajul unei publicări a cărţii în Franţa să fi cântărit în acceptarea acestei provocări. Cert este că Paul Rezeanu a studiat temeinic un munte de informaţii despre Brâncuşi, a recitit toate monografiile importante despre sculptor şi, în maniera unui istoric pedant, a dat o lucrare de „cercetare ştiinţifică“. Însă lucrarea de faţă nu este doar o compilaţie conştiincioasă a datelor istorice ştiute despre Brâncuşi, ci prezintă un punct de vedere destul de personal, cu unele precizări inedite despre viaţa şi opera celui care a văzut lumina zilei acum 126 de ani la Hobiţa. Cei nouă ani ai şederii sale la Craiova sunt refăcuţi cu fidelitate de autor: locurile de muncă, anii de şcoală, prieteniile, până la plecarea în Capitală, unde va urma studii superioare de artă, pentru ca apoi să ia calea Occidentului, unde se va afirma ca o personalitate inconfundabilă a artei secolului XX.
Voi exemplifica doar cu câteva dintre descoperirile făcute de Paul Rezeanu în cercetările sale asidue şi care constituie noutăţi sau măcar exemplare puneri la punct în cercetarea brâncuşologică românească şi de aiurea. Astfel, autorul a pus cap la cap informaţiile de până acum referitoare la prima plecare a lui Brâncuşi în Apus, la Viena, unde în 1897, pe când era încă elev al Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova, a fost trimis să lucreze pentru un atelier de mobilă. Paul Rezeanu ajunge la ipoteza potrivit căreia Brâncuşi ştia inclusiv germană (Petre Pandrea afirma acelaşi lucru în trilogia sa despre sculptor) şi că a fost trimis la Viena de unul dintre profesorii săi austrieci. De altfel, fapt neştiut până acum, consulatul austriac din Craiova se afla pe aceeaşi stradă cu şcoala unde învăţa tânărul Brâncuşi. Plecarea la München, mai târziu, pe când era student la Arte Frumoase, s-a datorat profesorului său Vladimir Hegel şi lui Dimitrie Gerota, doctor şi profesor de anatomie artistică. Cu amândoi, Brâncuşi a fost în raporturi excelente. Ţinta occidentală a lui Brâncuşi a fost München-ul, nu Parisul, însă opţiunea pentru oraşul luminilor a fost rezultatul unui complex de împrejurări decriptat de Paul Rezeanu cu maximă acurateţe. Chestiunea controversată a satisfacerii stagiului militar (în 1903, la Craiova) este elegant tranşată de un istoric care nu intră în polemici cu autorii unor consideraţii diferite la temă, ci prin clara punere la punct a unor fapte şi date pe care un lector al cărţii le va găsi foarte interesante. Nu mai vorbim despre locurile unde Brâncuşi se presupune că a muncit în Craiova: datele puse la dispoziţie infirmă anumite legende şi dezamăgesc pe cei care şi-au pus degetul pe locul precis unde tânărul Brâncuşi ar fi muncit ca „paharnic“ („faimoasa“ crâşmă a fraţilor Spirtaru, unde Brâncuşi nu a fost, de fapt). Dincolo de aceste chestiuni delicate ale traiectului lui Brâncuşi prin Craiova sau prin Europa, deosebit de interesante sunt precizările în ceea ce priveşte informaţii mistificatoare legate de fotografii unde apare Brâncuşi (cântând la contrabas, de pildă). Paul Rezeanu infirmă aceste „revelaţii“. Discuţiile cu sculptorul Constantin Antonovici, pe care autorul şi le-a notat imediat, sunt printre cele mai edificatoare pentru o parte a vieţii lui Brâncuşi la Paris. V.G. Paleolog îşi amintea câte ceva despre perioada de tinereţe a lui Brâncuşi, însă amesteca lucrurile până la a deveni… poveste. Aşa cum este aceea potrivit căreia Brâncuşi ar fi vrut ca atelierul său din Paris să fie repatriat după moartea sa. Nu s-a găsit nici o dispoziţie testamentară în acest sens, iar tot ceea ce s-a colportat pe această temă a rămas la stadiul de scenariu. În ultimii ani ai vieţii a vorbit mereu româneşte (bolnav, în ultimul an al vieţii Cioran făcea acelaşi lucru). Omul care i-a avut prieteni pe James Joyce și Ezra Pound a dat lumii una dintre cele mai puternice expresii ale artei perene din istoria umanităţii. Cartea dlui Paul Rezeanu, cu un bogat aparat de note şi informaţii utile (călătoriile artistului, expoziţii personale în timpul vieţii, artişti care au lucrat în atelierul său, saloane şi expoziţii de grup sau colective, Brâncuşi, grafician şi fotograf, adresele, locuinţele şi atelierele sale, o bibliografie selectivă) este una de referinţă şi poate deschide o serioasă dezbatere asupra moştenirii culturale a lui Brâncuşi, aşa cum poate fi ea văzută de o ţară care se bucură de câteva dintre creaţiile sale de vârf.
