Se ştie că mamele au obiceiul de a-şi dădăci odraslele în fel şi chip. Iar asta e de când lumea şi pământul. În timp, pentru a însoţi sfaturile înţelepte, românii au conceput tot felul de proverbe şi pilde. Unele mai dăinuie şi astăzi, iar pe alte câteva rămâne să le descoperim în cele ce urmează.
Românul, scria învăţătorul George Cătană în 1925, „pe unde l-a lăsat Dumnezeul sântul să-şi trăiască traiul, cu puterea lui de gândire şi spiritul său ager de observare, şi-a format diferite proverbe pline de învăţături adânci, tot atâtea pilde, vorbe înţelepte, gândiri filozofice, care fac cinste acestui vrednic popor“.
Se spunea, odată, că mama nu-i dă copilului, cât e mic, să mănânce peşte, „căci e în credinţa că copilul rămâne mut. Vedeţi, câtă filozofie e în această credinţă! Mama nu vrea ca copilul ei să rămână mut, de aceia nu-i dă peşte să mănânce. De fapt, copiilor nu se dă peşte pentru ca nu cumva înecându-se cu vr’un os să moară, ori să rămână schilavi pe toată viaţa. Dar poporul nostru nu spune asta direct. Dacă mama totuşi e silită să dee copilului peşte, atunci trebuie să zică, înainte de a mânca copilul, de trei ori vorbele: «Peşte mut, copil limbut». Şi atunci, copilul nu rămâne mut ca peştele“.
„Mai aşteaptă, că aşteptând vei creşte!“, îi spunea mama copilului mai mic atunci când el, dorind să capete mâncare, jucării sau alte lucruri înaintea celorlalţi, devenea nerăbdător. „Şi copilaşul se astâmpără, căci şi el vrea să fie mare, ca ceilalţi frăţiori, ori ca părinţii săi“.
„Nu-i bine să meargă copiii napoişilea“
Când vine momentul să crească şi să meargă la şcoală, „mamă-sa îl ia de mână, îl duce la şcoală şi unge în forma crucii păreţii cu miere de stup, pentruca să-i fie copilului şcoala şi traiul de şcoală dulce ca mierea, şi să tragă copiii la şcoală ca albinele la coşniţă“.
Atunci când se joacă, ăi mici „au uneori gust să meargă de-a îndărătelea ori chiar cu ochii închişi. Mama, pururea îngrijiată de soartea copilaşilor, ca să nu li se întâmple vre-o nenorocire, îi dojeneşte: «Nu ştii tu că nu-i bine să meargă copiii napoişilea, că fug îngerii şi îşi întorc faţa cătră ei?». Şi copiii, auzind vorbele mamei, se lasă de acest mers ca racul, că nu vreau nici ei să-şi întoarcă îngerii faţa cătră dânşii şi să-i părăsească“.
De câte ori nu ne-au spus părinţii să ne ferim de foc? „Copii au obiceiul de scuipă în foc, ori se joacă chiar cu focul. Mama îi admoniază cu asprime: «În lături copii! Fugiţi şi vă feriţi de foc, că cine se joacă cu focul se udă noaptea în pat!». Şi copilaşul, ca să nu fie ruşinat şi să umble cu cămaşa udă şi puturoasă, ascultă şi se fereşte de foc“.
Obiceiurile celor mici nu se opreau aici. „De privesc în fântâni, ori aruncă cu pietri, ori scuipă în ea, mama îi sperie zicându-le: «Fugiţi copii de acolo, că vă trage moşul cu cârligul în fântână!»“. Iar cei mici, de frica moşului cu barbă lungă, cu genele mari şi cu cârligul de gier, părăsesc fântâna. „De multe ori, credinţa aceasta îi scapă de mari pericole“.
„Aleargă vacile după tine“
Odraslele îşi mai pun, uneori, flori în pălărie, „ori fetele în chică ori la brâu, la cingătoare, cu deosebite cele mai mari când merg la joc, la horă. De multe ori în bucuria lor lăcomesc şi pun prea multe, aşa că nu le stă bine. Atunci, mama le zice: «Aleargă vacile după tine!» ori «Te pasc vacile!». Şi copiii pricep înţelesul acestor vorbe şi, ca să nu fie de batjocură, mai lapădă din flori“.
Într-un final, respectând drumul cronologiei, legat indirect, dar semnificativ de bătrâneţe, mama nu dă copiilor să mănânce pâine uitată ori întoarsă de la câmp. Se spune că „atunci copilul nu se mai însoară, ori fata nu se mai mărită. Şi mama nu vrea ca ei să rămână necăsătoriţi, de râsul lumii, ori să fie urâţi, negrii ca pânea uitată în foc. Bătrânii pot mânca astfel de pâne uitată, ca să-i uite relele. Va sa zică din iubire cătră copii, filozofia poporului a născocit credinţa că nu-i bine să mănânce copiii pâne uitată, adecă ce-i rău, – pecând bătrânii o pot mânca, lor le foloseşte şi e bine să mănânce astfel de pâne“.
„Bine ar fi“, încheie domnul învăţător Cătană, să fie angajaţi „oameni diliginţi, oameni pricepuţi şi cu voe de muncă întru astfel de lucruri folkloristice, să le pună la dispoziţie mijloacele de traiu şi să se ocupe numai cu astfel de lucruri, umblând şi colindând satele şi ţinuturile noastre şi culegând dela popor tot ce cred că este bun şi folositor […] Ce bine s’ar realiza pe seama ţării şi a neamului nostru! Numai să nu ne pomenim prea târziu“.
