de Aldous Huxley, Editura Polirom, Traducere: Mihai Moroiu
Lucrările „Porţile percepţiei“ şi „Raiul şi iadul“ descriu cu minuţiozitate senzaţiile aduse de substanţele halucinogene, în speţă mescalina, asupra autorului şi concluziile sale asupra posibilităţii de folosire a acestor substanţe în dezvoltarea personală.
Iată definiţia „mescalinei“ în dexonline.ro: „Alcaloid care se extrage dintr-o plantă din familia cactaceelor din Mexic, utilizat ca stupefiant“. Wikipedia este, în schimb, mult mai explicită, amintind în textul ei atât de experienţele cu mescalină, cât şi despre experienţa autorului celor două texte, Aldous Huxley: „alcaloid psihedelic natural din clasa feniletilaminelor. Aceasta este utilizată în principal ca un entheogen şi ca un instrument pentru a suplimenta diverse practici de transcendenţă, inclusiv în meditaţie, psychonautică, proiecte de artă şi psihoterapie psihedelică“.
Aflăm astfel că, în anul 1953, la aproape şaizeci de ani, Aldous Huxley are primele experienţe cu mescalina, după ce a studiat cu atenţie modalitatea de producere, studii ale vremii, conştient că această substanţă va determina schimbări în propriul comportament şi în propria percepţie asupra lucrurilor. El spune încă de la început: „Administrată în doze potrivite, e capabilă să schimbe calitatea conştiinţei mai profund decât oricare altă substanţă din repertoarul farmacologului, fiind în acelaşi timp cel mai puţin toxică“. Şi, prin urmare, are curajul şi determinarea să facă pasul principal: „Într-o dimineaţă senină de mai, am înghiţit patru zecimi de gram de mescalină dizolvată într-o jumătate de pahar cu apă, după care m-am instalat, aşteptând efectul“.
Huxley descrie în „Porţile percepţiei“ toate amănuntele devenirii sale ca om afectat de un drog uşor, dar care provoacă importante mutaţii în plan mentalo-imaginativ. Pe rând, apar lumini aurii, suprafeţe de „un roşu-somptuos care se dilatau“, structuri cenuşii, mai puţin forme de oameni sau animale.
Dar mai importantă i se pare autorului schimbarea percepţiei psihice, schimbarea conştiinţei decât formele în sine pe care le-a „văzut“: îşi pune întrebări, rosteşte adevăruri, încearcă să caute arta din jurul său (deschizând la întâmplare albume de artă sau o carte despre Botticelli) din mijlocul aşa-numitei Realităţi Absolute, şi consideră că lumea artei ar fi fost alta dacă artiştii ar fi creat sub zodia mescalinei: „Ar fi interesant, în acest context, un studiu al operelor de artă pe care marii cunoscători ai Realităţii Absolute, ai Aseităţii, le-au avut la dispoziţie. La ce picturi se uita Eckhart? Ce sculpturi şi ce picturi au jucat un rol în experienţa religioasă a Sfântului Ioan al Crucii, a lui Hakuin, a lui Hui Neng, a lui Willaim Law?“. Nu exagerează însă: „Ceea ce noi, ceilalţi, surprindem doar sub efectul mescalinei, artistul este înzestrat să vadă tot timpul, prin naştere“.
Concluziile lui Aldous Huxley din „Porţile percepţiei“ sunt interesante şi valabile şi acum, după aproape 60 de ani de la experienţă. Cum putem privi altfel asemenea cuvinte?: „Cheltuim astăzi cu mult mai mult pentru băutură şi fumat decât cheltuim pentru educaţie. Şi nu e de mirare. Aproape în fiecare dintre noi, aproape tot timpul, există pornirea de a fugi de sine şi de ceea ce ne înconjoară“.
În celălalt eseu, „Raiul şi iadul“, Huxley continuă destăinuirea experienţelor cu mescalina, mizând în principal pe urmările pe termen lung şi încercarea de a aduce această experienţă în prim-plan, dorind răspândirea şi folosirea ei pe scară largă. Trecând prin toate etapele ei, încearcă descrierea exactă a unei experienţe vizionare care, consideră el, nu dăunează deloc personalităţii umane, ci, dimpotrivă, îl ajută: prima etapă – experienţa luminii („Lumina supranaturală şi culoarea sunt comune tuturor trăirilor vizionare“), a doua etapă – perceperea formelor geometrice vii, în mişcare etc. Interesantă este istoria pe care Huxley ne-o dezvoltă cu privire la fiecare element vizionar, fiecare material care stimulează viziunea (cum ar fi, de exemplu, pictura, ceramica sau sticla), pe care îl transportă din Antichitate până în prezent, căutând să îi dezvăluie legăturile temporale cu lumea vizionarului.
Aldous Huxley nu ignoră nici experienţele vizionare nefericite, spunând că „trăirea vizionară nu este întotdeauna fericită. Uneori este groaznică. Există infern, aşa cum există şi rai“, şi încheie volumul printr-o serie de şapte addende prin care explică anumite caracteristici ale procesului vizionar în rândul lumii artistice. Ar trebui să încercăm şi noi?, e prima întrebare care ne vine în minte după lectura acestor eseuri.
