Revista Ramuri a văzut lumina tiparului la 5 decembrie 1905, în Craiova. La sărbătoarea de argint, preotul Petre Partenie ne spunea cum a început totul.
Iniţiativa le-a aparţinut lui Constantin Şaban-Făgeţel şi lui Dumitru Tomescu, doi adolescenţi care, la acea dată, încă erau elevi ai Liceului „Traian“ din Turnu Severin. „Mult de tot m’a înduioşat vestirea că se împlinesc aproape 25 de ani de viaţă de când am împletit la olaltă Ramurile noastre!… Aşa dar 25 de ani!… Aşa dar un sfert de veac adăogat tinereţei noastre de atunci. Cât de bătrâni suntem şi noi, cari acum atâţia ani în urmă eram gata să împrăştiem un gând bun, sănătos şi tânăr pe arena literaturei“.
„A apărut Tageblatt-ul românesc, fraţilor!“
În acea vreme, cârmuia geniul lui Nicolae Iorga. „Toată suflarea românească trăea sub sentimentul că ce zicea şi scria Nicolae Iorga e sfânt. Cuvântul lui de încurajare era viaţa însăşi, iar mustrarea: cumplită lovitură. El a fost acest Arhanghel de a cărui sabie ne-am temut, dar lângă a căruia inimă am fost“. Tinerii Făgeţel şi Tomescu au fost avertizaţi de G.C. Ionescu-Siseşti, coleg al lui Partenie, la auzul faptului că vor să scoată o nouă revistă: „Ce, aţi înnebunit, Tomescule şi tu, Făgeţele? […] Vreţi să tragă Iorga’n noi fiindcă ni s-a urât cu binele şi ne-am apucat noi, nişte neisprăviţi, să învăţăm pe alţii? […] Ce… noi suntem Coşbuc, Vlahuţă sau Iorga?“.
Pentru început, revista se prezenta destul de demn. „Tomescu şi Făgeţel aveau însăilări ce puteau merge şi într-o revistă cu trecut – dar încă într-una nouă? – şi aveau cu ei un nume cunoscut Craiovei: C.S. Stoenescu. […] Văd, pe dunga vremii, cum s’a mărit apoi cercul nostru. Văd Craiova primului an de preoţie, strada Mărgăritar unde veneau Făgeţel, Mitiţă şi Vulovici, să rostuim de articol, de recensie, de poezie sau ce să mai amanetăm lu nenea Sache, pentru scoaterea numărului nou, care apărea neîntârziat, fără subvenţii. Vulovici îl purta pe cel d’intâiu, în spangă, pe uliţele Craiovei şi striga de asurzea pe prieteni: «A apărut Tageblatt-ul românesc, fraţilor!». De bucurie nu mai vedea felinarele pe care le isbea, zicând «pardon»“.
Amintiri şi colaboratori
Partenie nu putea uita nici momentele petrecute împreună cu profesorul V. Turtureanu şi Vasile Mihăilescu, „colaboratori ai noştri; clipele când moşneagul Străjan venea să ne aducă articolele lui despre Schopenhauer, cu aceiaşi regularitate, care chiar în ziua înmormântărei unui fiu nu s’a desminţit măcar pentru scuza de a nu putea sta mai mult cu noi. Apoi, jos, în uliţa Unirii, ni se desvălue aevea casa respectatei noastre poete, Elena Farago, care a fost un cenaclu preţios, unde ni s’au deschis orizonturile cititului, al întrevorbirilor şi atmosferei familiare. […] Îl văd şi pe Ciotori, cel tuciuriu ca un arap, dar isteţ la poveste, şi pe Braborescu, cu verbul magic şi cu eloquenţa lui scenică, şi pe Ana Codreanu, cea vioaie, şi pe N. Bănescu vorbind din rostul cronicelor“.
Şi aşa, zi după zi, „rămurelele s’au făcut Ramuri şi au împletit într’însele verdele sănătos al scrisului românesc de pe întinsul ţării libere şi de dincolo, I. Agârbiceanu, I. Lupaş, I.U. Sonciu, Duma Palten, O. Goga, N. Iorga, M. Sadoveanu, Nichifor Crainic“ şi mulţi, mulţi alţii. „Gândindu-mă că se împlinesc 25 de ani dela întâlnirea noastră din Severin, nici nu-mi vine a crede ochilor că Ramurile noastre au stat atâta vreme ca o santinelă a scrisului românesc, până şi în Moldova pribegiei noastre, şi că după marele foc al războiului ele îşi merg drumul mai departe, dând institutul minunat de arte grafice, din cea mai frumoasă Tipografie şi Editură a ţării, editând în parte opera uriaşe a marelui nostru dascăl Nicolae Iorga şi altele şi întreţinând în Craiova Banilor flacăra unei biruinţi pornite dela mijloace sărace, însă dela inimi calde şi credincioase“.
În încheiere, Petre Partenie – sau Pătru, cum îi spuneau prietenii – spunea despre Ramuri că „pana robustă a lui Tomescu şi râvna creatoare a lui Făgeţel i-au dat apoi înţelesul unei dăinuiri aşa de puţin obicinuite la noi. Sărbătoarea de argint a Ramurilor este deci un mare popas cultural. Torţa însă să treacă mai departe pentru ca măcar urmaşii drumului nostru să se bucure de sărbătoarea de aur a Ramurilor“.
