În săptămânile cu ninsori şi ger, m-am încălzit recitind „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe“. Şi în cărţile lui Fănuş ninge! Ninge frumos, cu cuvinte-diamant! Ninsoarea se aşterne pe suflet ca o ploaie caldă de vară! Mi-am încălzit şi mi-am împodobit sufletul cu bijuterii lucrate genial, în filigran, de poetul-rege al metaforelor în proză, Fănuş Neagu, aflat parcă la întrecere cu măiestria gerului, mare meşter bijutier, în gheaţă, ori creator de „vitralii“ pe sticla îngheţată a ferestrei: „Frumoşii nebuni cântă dragostea, libertatea şi răzvrătirea. Adică viaţa. Paginile scrise atunci se păstrează ca fumul în crestătura icoanelor potrivite sub candela Timpului. Sunt de zăpadă albastră, de Dunăre neistovită şi umblă-n ele sănii alungite de crivăţ, duhul legendelor şi al gerului care încleştează Bucureştii la margini de Orient şi lângă inima binecuvântată a tinereţii şi a femeii“. Citesc din Fănuş cu televizorul aprins, dar fără sonor. Am privit secvenţele din Bucureşti, cu oamenii care protestau în Piaţa Universităţii. Într-un fel, şi ei sunt frumoşii nebuni ai marelui oraş! Mulţi din piaţă semănau cu nebunii lui Fănuş, Valdara, Ramintki, Zăvoianu. „Dragoste, libertate, răzvrătire“!… Dar nu despre ei vreau să scriu mai departe, ci despre un anume fel de nebuni ai Craiovei de altădată. Citesc din Fănuş, trag cu coada ochiului la TV şi cu disponibilităţi distributive sporite ale gândului, îmi răsar în minte secvenţe din Craiova anilor ’60 – ’70. Încerc să-mi odihnesc ochii, pun pe noptieră cartea lui Fănuş, la TV nu mă uit, pentru că mi s-a umplut casa de politologi şi comentatori politici (bine că doar virtual, înghesuiţi pe ecran). E o nebunie! Trăim vremuri de excepţie… ca-ntr-un Cehov… deliteraturizat! Parcă suntem cu toţii, doctori şi pacienţi, de-a valma, sechestraţi într-un imens salon nr. 6! Nebunii lui Fănuş se pierd, se deliteraturizează şi ei, la contactul gândului cu realitatea zilelor noastre. Opresc cuvântul „nebun“ din drumul lui înapoi, spre sensul propriu, care ţine de psihopatologic. Încerc să-l mai ţin în înţelesurile lui mai blânde. Închid ochii şi… deschid o pagină din cartea de amintiri cu ilustraţii, imagini vechi de 40-50 de ani…
Frida Pictoriţa şi Olga Nebuna
…Strada Tabaci, în apropierea Casei Polone. Pe trotuar trece încotoşmănată, deşi e vară, Frida pictoriţa, fiică a unor nobili polonezi scăpătaţi, aşa cum ştiam noi povestea, auzită de la „oamenii mari“. Unii îi ziceau Frida nebuna. Ea nu se supăra. Se aşeza pe trotuar, înconjurată de nenumăratele ei plase pe care le târa prin tot oraşul. Nu cerşea, dar câte un om mai milos îi punea în poală un bănuţ. Odată am văzut-o în Piaţa Chiriac, lângă o bodegă. Câte un „samaritean“, amator şi de-o halbă, informat la zi cu povestea polonezei, înainte de a intra în bodegă se apleacă parcă făcând o metanie, lasă obolul milei în poala prinţesei şi meditează filosofic-existenţialist: ce e omu, dom’le!, cine-a fost şi ce-a ajuns!
Hei, copii ai anilor ’60, vă mai amintiţi de Olga? Cum care Olga? Olga nebuna, aşa o ştiam noi, copiii. Ne mai luam după ea, o speriam, o necăjeam! De obicei era blândă, nu se apăra, nu reacţiona, trecea absentă pe lângă noi, despletită, cu haine ponosite, petecite, groase, fie vară, fie iarnă.
Valerică Nebunu’
O altă figură a Craiovei de-atunci era Valerică. I se spunea Nebunu’. Unii spuneau că ar fi luat-o razna din pricina unei iubiri neîmpărtăşite. Scria versuri, fuma pipă, avea mai multe „case“, unele de vară, altele de iarnă. Avea o servietă mare, uzată, din piele, doldora de cărţi, luate probabil de la anticariate, spre vânzare. Cutreiera restaurantele, grădinile de vară, cu nelipsita-i servietă – anticariat ambulant, pufăind, scoţând din pipă un fum înecăcios de la tabacul mixtum compositum (tutun adunat de prin chiştoace de Mărăşeşti, Naţionale, Carpaţi, Aroma). Venea la masa ta, îţi prezenta oferta de carte, hrană spirituală, apoi… la schimb!, el trecea la hrana concretă! Dacă mai aveai în farfurie o bucăţică de carne, un cartof prăjit sau o gură de vin în pahar, foarte respectuos (mai ales dacă erai cu o fată), te-ntreba dacă poate să „servească“. Cum să-l fi refuzat? Mai ales că el, prin gestul său, tocmai îţi tăiase pofta de… servit! Când era binedispus, mai recita din propriile poezii, la cererea clientului. Îmi amintesc şi acum un cântec pe care-l cânta Paul Negoiţă, sâmbăta, la Dinamo, care, spunea el, era scris muzical de el, pe versurile lui Valerică. „Îţi va cădea şi ţie steaua/Şi-ai să ajungi şi tu ca mine/Să simţi pe umăr cucuveaua/Cobindu-ţi rău, atunci, pe cine/Mă vei chema seara la cină/Când toate te vor părăsi/Ai să rămâi de tot străină/Nici vocea nu-ţi va folosi“… Era acceptat de toţi şefii restaurantelor. Chiar şi celebrul Neica (îl chema Niţu), şeful Minervei, îi dăduse voie în Sala Maură. Lui şi Mamei Leana, florăreasa, o ţigancă bătrână, mereu zâmbitoare, amabilă, chiar manierată, se vedea că fusese o femeie frumoasă în tinereţe. Clienţilor fideli le mai lăsa câteodată, bonus, câte-un fir de busuioc, câte o garoafă…
Paganini de Craiova
Ei, dar cei ce-şi mai aduc aminte aceste figuri pitoreşti ale Craiovei n-au cum să-l fi uitat pe celebrul Paganini (de Craiova, fireşte!), violonistul care-şi îndulcea amarul bătrâneţilor cântând pe străzile centrale ale urbei, mai ales pe Unirii, în preajma Minervei. Se vedea că nu este un violonist amator sau, mă rog, se mai vedea încă acest lucru, deşi îi tremurau groaznic mâinile pe arcuş şi pe vioară, probabil că avea Parkinson. Dar, ca să ieşim din zona melancolică, să mai înviorăm puţin atmosfera, să ne amintim de papa Cojan, celebrul caftangiu din cauza căruia a fost închis barul de noapte Periniţa. Şi el era considerat uşor… nebun! Nu era un mardeiaş agramat şi needucat. Era şcolit, cred că era inginer. Când noi, adolescenţii acelor ani, l-am cunoscut, el era un om încă arătos, atletic, cu un început… sănătos de chelie. Iarna purta o pălărie trasă pe ochi şi o haină de piele, lungă, ca ofiţerii SS. Într-o noapte s-a iscat un scandal în barul de noapte, probabil pornit de la dansatoare. Papa Cojan a făcut linişte şi ordine primind mai puţini pumni decât a împărţit el în stânga şi-n dreapta. Îşi mai aminteşte cineva de aceste figuri pitoreşti ale Craiovei? De blânzii şi (totuşi!) inofensivii nebuni ai Craiovei copilăriei, adolescenţei celor ce azi sunt la prima tinereţe a… vârstei a treia?
Prăvălie de oltean, fără uşă, fără geam
Sau vă mai amintiţi de Stroschneider, de omul care mergea pe sârmă, sau cel care mergea pe catalige, sau de Isăilă, motociclistul cu un curaj… nebun, sau de celebrul negustor… anonim, Turcu’ îi ziceam noi, copiii! El nu era nebun, dar avea o marfă, o nebunie! Avea prăvălie de oltean, fără uşă, fără geam, vizavi de Şcoala de hipoacuzici, la intrarea pe strada Amaradia, cam unde este astăzi intrarea pe Calea Severinului. Veneam aici tocmai de pe strada Madona, pentru că Turcu’ avea de toate cele tebuincioase copilului care eram: halviţă, nuga, şerbet, îngheţată, susan, şi era 10 bani paharul de braga rece!
La câţi nebuni, la câte nebunii apar azi, în spaţii nemeritat de ample, prin ziare, reviste, televiziuni, de unde coboară în realitate (totuşi, prea mulţi în câmpul social real), nebunii Craiovei de altădată sunt nişte sfinţi! Măcar de aceşti frumoşi, blajini nebuni, să-şi mai amintească cineva, câte un craiovean ce-şi poartă amintirile în suflet, nepieritor, dacă despre mari personalităţi, oameni de cultură, literaţi, istorici, savanţi, se scrie, se aude din ce în ce mai puţin! Dar să nu dramatizăm! Dincolo de Craiova mileniului 3, din beton, termopane, silicon şi sticlă, decuplată parcă psiho-afective, există totuşi o Craiovă sensibilă! Trăiesc în fiecare din noi, mai mult sau mai puţin tineri, amintirea marilor personalităţi şi amintirea nebunilor blajini! Să-i păstrăm pe toţi aceştia, în Craiova din suflet, „departe de lumea dezlănţuită“, departe de… nebunia acestor vremuri! Mă trezesc cântând şoptit: „La mine-n suflet este vifor/Şi vin nebuni să facă schi“…
• Ion Drăgan
