Designer de sticlă şi artist decorator, olteanul Mihai Ţopescu afirmă că Bănia are toate atuurile culturale să candideze pentru acest titlu conferit de Parlamentul European
Revenit de la Târgul de sticlărie de la Frankfurt, Mihai Ţopescu (foto) – care mâine îşi aniversează ziua de naştere – a acordat un interviu GdS.
– Domnule Mihai Ţopescu, de la salariatul din 1994 al Fabricii de Sticlă din Târgu Jiu aţi ajuns acum să fiţi catalogat un Brâncuşi al sticlei!
– Această catalogare „Brâncuşi al sticlei“ este o prostie! Pentru mine, sticla, ca material de expresie, este la fel de importantă sau poate mai importantă decât bronzul, lemnul sau marmura, materiale cu care a lucrat Brâncuşi. Sticla, ca material de expresie, are mai multe calităţi plastice decât oricare alt material. Are culoare, are volum – unul interior şi unul exterior, are transparenţă, pe care alt material nu-l are. Acesta a fost şi motivul pentru care am mers spre sticlă şi nu spre altă disciplină a artei.
– Cum a fost acest drum al sticlei pentru dumneavoastră din 1994, când v-aţi înfiinţat un atelier propriu, şi până astăzi? Pe lângă bani, ce aţi investit în atelierul de la Târgu Jiu: curaj, har, creaţie, muncă…?
– Am început, într-adevăr, în 1994, când mi-am înfiinţat un studio în Târgu Jiu, în ideea de a avea un spaţiu unde să pot crea şi lucra. În acea perioadă, nici un artist nu avea atelier în Târgu Jiu deoarece FSN-ul din acei ani a avut grijă, prin „căţeii“ din Târgu Jiu, să ne dea afară din atelierele de creaţie. A fost foarte greu, nu aveam bani… Am încercat să-mi construiesc un spaţiu în Târgu Jiu, cât de mic, pentru a putea lucra. Am împrumutat bani din bancă, a fost o nebunie. Îmi aduc aminte că dobânda la împrumut a fost de 153 la sută! În fine, a fost perioada cea mai grea.
– Aşa-zisa perioadă romantică!
– A fost o nebunie curată. Scrieţi romantică între ghilimele deoarece, repet, a fost o perioadă foarte, foarte grea. Atunci am albit! Un studio nu se conduce uşor. Ar fi trebuit să fiu şi om de afaceri, iar eu nu aveam pe atunci abilităţi de a conduce o afacere. M-am confruntat cu mari probleme…
– Acum însă, în Târgu Jiu, şi „făbricuţa“ de sticlă Mihai Ţopescu conferă capitalei Gorjului un plus de identitate culturală. Care sunt reperele brâncuşiene din creaţiile dumneavoastră de sculptură şi gravură în sticlă?
– Sincer, această comparaţie cu Brâncuşi mă jenează… Brâncuşi este… Brâncuşi. Pentru mine, el a fost, este şi va fi o taină. Este exact ca o carte sfântă. Tot ce se întâmplă în sculptură în acest moment este deja după Brâncuşi. Cum să spun? În opinia mea, sculptura lui Brâncuşi este cea mai mare cotitură în istoria artei. Iar aforismul „Munceşte ca un sclav, gândeşte ca un zeu şi porunceşte ca un rege“ este, pentru mine, un reper de viaţă.
– Sticla de la Târgu Jiu ar putea s-o egaleze pe cea de la Murano?
– Murano este un brand, cu o tradiţie veche, de sute de ani. Nu putem compara Murano cu Târgu Jiu! Eu am încercat să-mi creez un brand, un nume, mai pe româneşte. Şi sper că am reuşit, dar să nu uităm că Murano este un brand al artizanilor, al meseriaşilor sticlari şi doar în ultimii 30-40 de ani s-au implicat şi artiştii, adică au început şi ei să lucreze pe acea insulă din laguna Veneţiei. Adevărul este că un artist sticlar, pentru a-şi putea realiza lucrările, are nevoie de o echipă de artizani-meseriaşi. Sticla nu se lucrează de unul singur, ci se lucrează în echipă. Asta am făcut eu la Târgu Jiu: am creat o echipă de meseriaşi cu care lucrez obiecte, să zicem, gen Murano, obiecte-cadou, dar tot cu ei fac şi lucrările mele de artă.
– Sunteţi un artist destul de scump pentru românii de rând, dar dumneavoastră vindeţi bine în străinătate!
– Nu sunt un artist scump. Tehnologia de fabricare a unui produs din sticlă este scumpă, costurile sunt, repet, foarte mari. În plus, se adaugă valoarea de unicat semnat. Un obiect semnat are altă valoare acum şi va avea altă valoare (şi) în timp. Dacă discut despre lucrările de artă, aici este altă… discuţie. Este vorba de un CV, de recunoaştere internaţională, de participări la expoziţii, simpozioane, concursuri, apariţii în reviste de specialitate, albume, dicţionare ş.a.m.d.
– Dumneavoastră cum v-aţi promovat? Cum aţi ajuns să fiţi remarcat în Franţa şi Belgia, dar şi în Japonia?
– Promovarea a venit prin participarea şi implicarea mea la evenimentele de care v-am vorbit mai sus, mai ales în străinătate. Am fost acceptat la diferite evenimente internaţionale, cum ar fi concursuri şi târguri de sticlă, participări la simpozioane… În momentul în care tu, ca artist, aduci ceva nou, cei care au ochi pentru a observa arta te caută şi te promovează. E dificil însă… Era o vorbă: e greu să ajungi sus, dar e mai greu să te menţii. Să nu uităm că participarea la asemenea evenimente internaţionale e şi costisitoare, dar fără asta nu se poate. Trebuie să fii în focul evenimentelor. De exemplu, între 8 şi 16 februarie, am fost la un târg de sticlărie de la Frankfurt… De asemenea, trebuie să ai un om care să te vândă, un fel de curator, impresar, agent (ca să folosesc termene din sport)… Am un asemenea om pentru obiectele produse în studio, am un reprezentant pe fiecare piaţă. Deocamdată, în România, e greu. Ne descurcăm mai mult pe cont propriu, adică urmărim evenimentele pe internet sau, intrând în circuitul acesta al valorilor, începi să primeşti invitaţii.
– În ciuda faptului că sunteţi de ani buni un brand românesc, prima expoziţie în Capitala României aţi avut-o în noiembrie 2010. Aţi ocolit Bucureştiul sau el v-a…ocolit?
– Hm… Brand românesc? Nu ştiu ce să zic. De ce n-am expus în Capitală? Eu am ocolit Bucureştiul. În general, am refuzat să fac prea multe expoziţii personale, ascultând de sfatul mentorului şi profesorului meu din perioada facultăţii, sculptorul Mircea Spătaru. El mi-a spus că nu trebuie să mă „arunc“ în prea multe expoziţii, deoarece aş putea deveni o obişnuinţă. „Încearcă să expui după vârsta de 50 de ani, când maturitatea ta artistică ajunge la cota cea mai înaltă“, m-a sfătuit acesta. De fapt, am refuzat să expun în Bucureşti deoarece n-am reuşit să găsesc o sală adecvată care să vibreze cu lucrările mele, acesta-i adevărul. Abia prin 2010 am descoperit sala de la Muzeul Cotroceni şi astfel am avut prima expoziţie în Capitală.
– Aţi expus şi în Craiova. Cum aţi fost receptat? Cum vi se pare viaţa culturală a Băniei?
– Am expus în multe oraşe, dar expoziţii personale am avut numai la Craiova, Târgu Jiu şi Bucureşti. Este foarte greu şi costisitor să te deplasezi cu obiectele din sticlă, foarte fragile. Este un efort fizic, financiar şi logistic foarte mare. La Craiova am fost primit foarte bine de fiecare dată. Sincer, mă simt mai apropiat de Craiova decât de Târgu Jiu! Şi cred că am mai mulţi prieteni în Bănie decât aici, la mine acasă, la Târgu Jiu. Craiova este un oraş cultural. Există un teatru cunoscut în întreaga lume, există filarmonică, reviste de cultură, sunt festivaluri şi expoziţii interesante, artişti şi scriitori. Adăugaţi Festivalul Internaţional de teatru Shakespere din Craiova. De asemenea, în Bănie s-a înfiinţat Centrul pentru Cultură Contemporană „Club Electroputere“, un nucleu al artei contemporane româneşti şi unde se întâmplă evenimente extraordinare, cum a fost cel dedicat artistului Dan Perjovschi şi altele.
Craiova e… Craiova. Mi-aş dori să vină cineva cu o propunere către domnul primar Antonie Solomon, către Consiliul Local Craiova, anume să se înceapă demersurile ca Bănia să candideze la titlul de Capitală Culturală Europeană. Craiova are toate atuurile culturale, plus că arată bine – este un oraş curat, frumos. Ar fi extraordinar!
– Ce şansă au tinerii artişti în acest domeniu scump – sticla – să se remarce?
– Şanse foarte mici. De ce? Din cauza situaţiei actuale: lipsa unor ateliere, a fabricilor de sticlă în care să lucreze. Când am terminat eu facultatea, în 1981, existau în România vreo 27 de fabrici de sticlă, printre care şi cea de la Târgu Jiu. Dacă nu era această fabrică, aş fi rămas un artist care ar fi lucrat probabil sâmbăta sau duminica… Sticla se lucrează în echipă, costurile sunt foarte mari. Şi trebuie să fii tot timpul la cuptor, adică nu poţi să lucrezi doar în weekend.
– Ce alte lucruri interesante ar fi de ştiut despre Mihai Ţopescu? Vă consideraţi un om cu şansă în viaţă, un „nebun“ frumos şi pragmatic al sticlei?
– Ce să vă spun? Doar un nebun putea să aibă curajul meu, acela din 1994. În România eram trei „nebuni“, iar acum am rămas doi care mai avem această putere de a menţine un atelier de sticlă. Dacă n-ar fi această dragoste, această dorinţă de a face ceva deosebit şi nou, n-aş mai exista. Sticla este material extraordinar, care îţi oferă ocazia de a face lucruri fantastice. Tot timpul aş face ceva nou, dar mă izbesc câteodată de… tocul uşii, atunci când citesc facturile curente privind costurile atelierului meu… Oricum, în ciuda crizei de acum, noi muncim. Cuptorul merge… Suntem pe baricade începând cu ora şase dimineaţa!
– Ce legătură aveţi cu celebrul comentator sportiv Cristian Ţopescu?
– Tatăl lui Cristian Ţopescu, Felix Ţopescu, se trăgea din zona Albenilor-Gorj şi a fost frate cu bunicul meu. Cu alte cuvinte, noi suntem rude.
