Craiova se înscria, în trecut, printre principalele oraşe ale ţărilor române. Era o forţă activă pentru propăşirea poporului şi unitatea sa naţională, povestesc paginile vechi din „Istoria Craiovei“.
Dorindu-şi şi ele Unirea de la 1859, masele populare craiovene au luptat pentru ideea lor, reunindu-se pentru a-şi susţine părerea. Ziarul Oltul nu a ezitat să scrie câteva cuvinte despre locuitorii Băniei, spunând că „un popor francez, un popor englez sau un popor german nu s-ar fi purtat mai vrednic, mai generos, mai nobil decât poporul nostru“. Tuturor deputaţilor, unioniştii Craiovei le adresau un salut călduros, atrăgându-le atenţia asupra imensei reponsabilităţi pe care naţiunea le-a încredinţat-o: „Români aleşi ai naţiunii! Voi sunteţi astăzi singurii mântuitori sau pierzători ai scumpei noastre patrii. Voi sunteţi depozitarii tuturor drepturilor ei; voi sunteţi puterea sau slăbiciunea, suveranitatea sau servitutea, libertatea sau sclavia, progresul sau barbaria, fericirea sau mizeria, gloria sau ruşinea naţiunii noastre. În mâinile voastre stă sceptrul sau lanţurile României“.
La 9 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti a votat în unanimitate pentru Unirea Principatelor. Deputaţii olteni, indiferent de clasa sau pătura socială căreia îi aparţineau, au votat programul naţional. A doua zi, pe seară, Craiova era loc de mare sărbătoare. Locuitorii se bucurau de votul unirii cu satisfacţia contribuţiei lor deosebite.
„Ura! Să trăiască Unirea!“
Acelaşi Oltul făcea o descriere autentică a momentului: „Pretutindeni se vedea în flăcările torţelor şi luminilor ardoarea cea vie şi neporuncită de a străluci orele acestei zile pentru totdeauna memorabile. În multe locuri se vedeau transperante pe care se citea în litere colorate: Viva România, Trăiască deputaţii, Trăiască noul stat al României. Mai cu deosebire strălucea în această seară sala cazinoului Minerva, edificiul Teatrului Naţional, pe al cărui frontispiciu fâlfâia în cerul senin stindartul Moldovei şi al Ţării Româneşti, decorat cu zimbrul şi bourul. […] Peste 5-6.000 de oameni din toate clasele societăţii se adunaseră la flacăra torţelor şi în sunetul muzicii strigau cu toţii: Ura! Să trăiască Unirea! Să trăiască noua Românie!“.
Această manifestaţie nu a scăpat neimortalizată. Pictorul Theodor Aman avea să lase moştenire celebrul lui tablou, „un veritabil document, mărturie istorică a ataşamentului maselor populare din această parte a ţării faţă de idealurile cele mai scumpe ale poporului român, la împlinirea cărora şi-au adus preţioasa lor contribuţie“.
În zilele lunii ianuarie 1859, „zile de mare încordare, când majoritatea conservatoare a Adunării elective a Ţării Româneşti ameninţa să aleagă unul din foştii domnitori: Bibescu sau Ştirbei, masele populare s-au ridicat din nou la luptă“. La Craiova, conducătorii unioniştilor, prin consfătuiri şi prin presă, au organizat o aprigă propagandă împotriva foştilor domnitori. În cazul în care unul dintre aceştia era ales, ei deciseseră „să ridice poporul şi să reînceapă revoluţia“.
Masele reuşeau să se impună
În seara de 22 ianuarie 1859, în sala Teatrului Theodorini, s-a organizat „o puternică manifestaţie împotriva foştilor domnitori reacţionari, care a avut un mare ecou în rândul populaţiei, a făcut vâlvă în oraş, încât ocârmuitorul judeţului D. Filişanu, speriat, a ordonat arestări. În felul acesta, boierimea conservatoare din Adunarea electivă, care intenţiona să se retragă în provincie pentru a alege un domnitor reacţionar, era serios descurajată“.
Pe 24 ianuarie 1859, masele reuşeau să impună înfăptuirea Unirii Principatelor prin alegerea şi în Ţara Românească a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Vestea alegerii acestui „om nou“, care „aducea cu sine chezăşia idealurilor, pentru care masele craiovene luptaseră neîntrerupt decenii de-a rândul, a fost întâmpinată cu mare entuziasm. În cei şapte ani de război neîntrerupt împotriva forţelor retrograde interne şi externe pentru înfăptuirea României moderne, alesul naţiunii din 5 şi 24 ianuarie 1859 a găsit un sprijin permanent în cetăţenii Craiovei“. Iar în iunie 1859, când a vizitat Oltenia, domnitorul Cuza a fost primit într-o atmosferă de sărbătoare şi de încredere în misiunea sa culturală, economică, socială şi politică în care domnul Unirii se angajase. Sprijinit, categoric, de puterea poporului.
