Universitatea din Craiova se pregăteşte de alegerea unui nou rector, depunerea candidaturilor fiind stabilită în perioada 9 – 16 februarie. Printre profesorii universitari de prestigiu care au decis să participe la alegeri se numără și prof. univ. dr. Nicolae Panea, în prezent prorector Relaţii internaţionale şi integrare europeană. Acesta a avut amabilitatea să explice, într-un interviu acordat GdS, ce l-a determinat să accepte această provocare şi ce impact va avea Legea educaţiei asupra Universităţii din Craiova
GdS: Domnule profesor, ce v-a determinat să candidaţi pentru poziţia de rector al Universităţii din Craiova?
N.P.: Am luat această hotărâre de a candida pentru acest post foarte important în ierarhia şi funcţionarea unei universităţi în primul rând pentru că am făcut o analiză generaţionistă. Universităţile româneşti trăiesc, în prezent, un moment de răscruce. O generaţie cum este generaţia profesorilor mei şi cea reprezentată strălucit de actualul şi fostul rector sunt în pragul pensiei sau au ieşit de foarte scurt timp la pensie şi şi-au terminat, cronologic vorbind, şi nu intelectual, misiunea. Este de datoria noastră, a celor ce am fost aleşi de ei, în structuri de conducere, să preluăm ştafeta şi să ducem mai departe ceea ce au început ei. Deci, primul lucru care m-a determinat să candidez este imperativul continuităţii. Al doilea element este imperativul stabilităţii – este o responsabilitate faţă de gestul lor. În 1994, eu am fost ales prodecan, deci timp de aproape 20 de ani am fost într-o funcţie de conducere, prin decizia acestei generaţii care iese acum la pensie. Consider că oamenii aceia, acum 20 de ani, mi-au dat un credit – au avut încredere în capacităţile mele manageriale. Candidând acum îmi plătesc acel credit de încredere. Este o formă de manifestare a responsabilităţii. A doua formă de manifestare a responsabilităţii este instituţia ca atare. Am crescut şi m-am format aici. Sunt un produs al Universităţii din Craiova, am terminat o facultate aici, am parcurs toate treptele universitare aici, de la asistent până la profesor conducător de doctorat, şi, în felul acesta, mi se pare obligatoriu şi nobil să-mi manifest responsabilitatea faţă de tot acest context, să zicem, istoric. În al treilea rând, este vorba despre imperativul conştientizării misiunii noastre. Trebuie conştientizat faptul că această instituţie, care se numeşte universitatea românească, trece acum printr‑un moment crucial, pe care, dacă ai informaţii suficiente, ai putea să îl treci mult mai uşor, şi eu cred că am aceste informaţii.
GdS: Ce vă recomandă pentru poziţia de rector al Universităţii din Craiova?
N.P.: Experienţa mea în conducere – am fost prodecanul (1994 – 1999) şi apoi decanul (1999 – 2004) Facultăţii de Litere din Craiova, prorector cu Învăţământul, prorector cu Relaţiile Internaţionale, membru în consiliul ştiinţific al Academiei Române pe un proiect postdoctoral, conducător de doctorat aici. În plus, am o experienţă internaţională concretă şi substanţială – profesor invitat la Columbia University, la New York, profesor invitat la Torino – de unde m-am întors în urmă cu o săptămână și unde am ținut și ore. Aceste experienţe mi‑au oferit modele de universităţi, modele de schimbare, de adaptare la cerinţele sociale actuale.
GdS: Care consideraţi că sunt cele mai importante lucruri pe care le-aţi făcut în cariera universitară?
N.P.: Evoluţia profesională este foarte clară până la cei 51 de ani ai mei. Am terminat Facultatea de Litere aici, specializarea franceză-română, iar în 1990 am beneficiat de o bursă a guvernului francez şi am făcut acolo un masterat în antropologie culturală. Întorcându-mă în România cred că am fost primul antropolog cultural cu diplomă în această ţară şi am încercat cu obstinenţă să impun în curricula universitară această disciplină. Am făcut-o la Facultatea de Litere (specializarea Comunicare), şi la cea de Sociologie, iar acum aceasta este o disciplină fundamentală la cele două specializări. Acesta este primul lucru pe care l-am făcut în perioada aceea. Imediat după acest masterat am avut parte de o specializare la Muzeul de Arte şi Tradiţii Populare din Paris, iar după aceea am făcut un doctorat de „Filosofie a culturii“ şi evoluţia mea din punct de vedere ştiinţific şi profesional s-a îmbinat. Foarte repede am urcat pe scara ierarhiei universitare – asistent, lector, conferenţiar, profesor. În acelaşi timp am publicat 11 cărţi, dintre care una este deschizătoare de drumuri în antropologia românească. Acum, după 12 ani de la apariţia ei, sunt considerat un deschizător de drum în antropologia urbană, fiind printre primii care s-a ocupat de lucrul acesta în cartea „Zeii de asfalt“, impunându-mă în două domenii ale etno-antropologiei – teoria ritualului şi antropologia culturală şi în special antropologia urbană. Faptul că numele meu este legat de aceste domenii poate fi amintit şi prin aceea că la ora aceasta sunt în consiliul ştiinţific al primei şcoli postdoctorale din România, organizată de Academia Română.
GdS: Ce proiecte aveţi pentru viitor?
N.P.: Consider că am datoria şi maturitatea pentru a scrie un tratat de antropologie şi sper să apară până în toamna acestui an. De asemenea, până în luna mai am un proiect de traducere a unei cărţi despre „Teoria ritualului la noi“. Mai intenţionez să public o carte care ar trebui să exprime concepţia mea despre antropologia urbanului, dar cred că acesta va fi un proiect care va intra în anul următor.
GdS: Dacă veţi fi ales rector, cum intenţionaţi să sprijiniţi facultăţile de profil uman şi pe cele de profil real?
N.P.: Universitatea din Craiova e o universitate aparte – complexă şi integrată. Acest lucru prezintă avantaje, dar şi dezavantaje. Dezavantajele s-au văzut în evaluări – s-a dovedit că filosofia universităţii compacte (vezi Universitatea din Bucureşti, Universitatea Politehnică din Bucureşti, Universitatea de Medicină etc.) au avut un avantaj. Structura integrată a Universităţii din Craiova are însă alt tip de avantaj – unirea naşte putere, iar această dublă zonare (universitară şi politehnică) îmi spune că trebuie să am două tipuri de dialog şi două tipuri de acţiuni pentru că referenţialul impune două tipuri de acţiuni. Zona tehnică a universităţii are un anumit profil – oamenii aceia au nevoie de laboratoare pentru a se pune în evidenţă şi a-şi impune valoarea, au nevoie de proiecte de mare anvergură cu implementare economică. Fiind conştient de lucrul acesta, voi susţine derularea proiectelor existente, dintre care foarte multe sunt de anvergură naţională sau chiar zonal-europeană şi-i voi ajuta, atât cât pot, pentru a obţine alte proiecte care să-i ajute să se pună în valoare (construirea unor laboratoare multifuncţionale, dotarea lor la scară foarte înaltă). În partea cealaltă, lumea arată altfel pentru că lumea universitară umanistă (filologică, istorică, teologică) are cu totul alt profil. Deci, din punctul acesta de vedere, pentru colegii mei din zona universitară filologică, teologică, istorică, juridică, aş insista mai curând pe dezvoltarea unei baze de documentare de ultimă generaţie şi pe mobilitatea colegilor. Insist pe mobilitate, în general la nivelul tinerei generaţii, pentru că numai în felul acesta se creează acea buclă dinamică, ce va asigura trecerea anumitor domenii ce au fost prost clasate la nivel naţional în faza superioară.
Între aceste două poluri se situează două facultăţi cu un specific aparte care sunt într-un anume fel un liant, cea economică şi cea de drept. Ele sunt la scară redusă o sinteză a întregii universități, așa că și raportarea față de ele trebuie să fie o sinteză. Desprinzându-se din polul tehnic prin tradiție sunt facultățile de agronomie și horticultură care au însă un specific aparte, deci impun o grijă aparte, ca să nu uităm faptul că universitatea noastră a plecat la drum tocmai cu facultatea de agronomie.
GdS: Să înţeleg că doriţi să continuaţi dezvoltarea relaţiilor pe plan internaţional?
N.P.: Încrederea pe care domnul rector mi-a acordat-o atunci când mi-a oferit oportunitatea unică de a organiza relaţiile internaţionale ale acestei universităţi a fost într-un fel acoperită de ceea ce am făcut. Relaţiile internaţionale în perioada aceasta aproape că s-au dublat, iar mobilităţile interne-externe s-au concretizat. De asemenea, am implementat un program şi, din câte ştiu, în prezent, Universitatea din Craiova este pe primul loc la nivel naţional în implementarea programului Erasmus. Suntem pe primul loc atât din punct de vedere al numărului de studenţi plasaţi, cât şi din punct de vedere al numărului de universităţi europene cu care Universitatea din Craiova are relaţii – în prezent sunt 102. Schimburile universitare sunt extrem de dinamice. E adevărat că nu chiar foarte unitare la nivelul universităţii noastre – sunt facultăţi care prin profilul lor generează un schimb mai dinamic (Facultatea de Litere, pentru că este o facultate unde se învaţă limbile europene) şi domenii mai conservatoare sau mai reticente.
În continuare, încercăm, ca o trecere într-o etapă superioară a dezvoltării relaţiilor internaţionale, o dublă certificare ECTS (aceasta înseamnă creditele transferabile şi suplimentul la diplomă), pe care o face comisia de învăţământ a Comisiei Europene. Ea se numeşte „Label award“ (un premiu de etichetă), cu alte cuvinte o branduire. Este faza superioară a ceea ce s-a întâmplat până acum şi implică trecerea tuturor facultăţilor din punct de vedere administrativ pe această formulă pe care sistemul Bolognia a impus-o: creditul transferabil ca unitate de dialog interuniversitar şi internaţional, unitatea de bază, de măsură, a muncii, pentru că un credit transferabil înglobează un număr de ore de muncă, adică întreaga specificitate a tânărului student. În felul acesta, poate fi pe de o parte cuantificat prin numărul de credit, dar şi evaluat şi sincronizat la nivel european. Cu alte cuvinte, să se găsească un limbaj comun. Acum se simte nevoia şi, probabil, obligaţia ca din anul 2014 (când se va trece la o altă formă de acordare a subvenţiilor europene pentru programele internaţionale pe Lifelong Learning Programme) să trecem la această formulă. Noi încercăm să devansăm cumva acest termen. Lucrul acesta declarativ pot să-l fac eu, dar din punct de vedere al conţinutului trebuie să fie un efort comun şi conştient al tuturor colegilor mei. Până acum, am avut o susţinere impecabilă din partea prodecanilor cu relaţiile internaţionale din fiecare facultate, iar relaţia universităţii cu 102 universităţi europene este un succes pe care nu vreau să mi-l atribui eu, pentru că este un succes al tuturor colegilor mei profesori din Universitatea din Craiova.
GdS: Aveţi în vedere şi măsuri pentru schimbarea în bine a relaţiei profesor-student?
N.P.: Este o întrebare la care nu aş putea să răspund decât cu da. Această relaţie profesor-student este cea care configurează universitatea şi o face de 1.000 de ani în plan european. Sunt măsuri educative, sunt măsuri de conştientizare a misiunii fiecăruia – a noastră, a studentului şi, în cele din urmă, sunt măsuri de dialog. Vorbim aici de dialogul care se stabileşte între două generaţii, între două experienţe – experienţa profesorului şi elanul studentului, dorinţa sa de a descoperi lumea. Pot spune că suntem în mijlocul unui astfel de proces şi voi face o politică a continuităţii în acest sens.
GdS: În contextul actual, consideraţi oportună noua Lege a educaţiei?
N.P.: Noua Lege a educaţiei, în primul rând, era foarte utilă. O lege a educaţiei era foarte utilă pentru că Europa trăieşte la ora aceasta o nouă filosofie, capabilă să creeze acest spaţiu unitar. Pentru a crea această unitate într-un mod concret politic, trebuie să folosim înainte de toate pârghiile culturale intelectuale şi una dintre pârghiile cele mai importante este educaţia. Şi atunci, prin acest proces Bolognia, care a început cu mult timp înainte, s-au stabilit coordonatele unui sistem educaţional unitar, subordonat unei filosofii unitare. Şi noi trăim acum, în cadrul acestei filosofii. Şi noua Lege a educaţiei este provocată la nivelul poate cel mai înalt de aceste imperative. Apariţia acestei legi a fost însă provocată şi de condiţiile concrete de dezvoltare ale României. Era nevoie de lucrul acesta.
GdS: Ce părere aveţi despre această lege?
N.P.: Referitor la învăţământul superior, această lege aduce un lucru excepţional. E vorba despre schimbarea filosofiei financiare. Până acum, universitatea primea alocaţie bugetară în raport de student, numai că se făcea lucrul acesta per student şi per an. Acum, legea impune o schimbare de viziune, şi anume alocaţia bugetară per student, dar per ciclu. Acest lucru elimină posibilitatea sau obligativitatea compromisului educaţional. Pentru că eram legaţi de această finanţare, am renunţat la foarte multe elemente de calitate în raportul evaluativ profesor-student. Schimbarea legislaţiei ne permite să judecăm pe o perioadă foarte lungă, dincolo de aspectul numeric al studentului, şi va aduce un salt calitativ. Al doilea lucru pe care-l face legea asta, alături de celelalte legi ale clasificării şi ierarhizării, este puţină ordine în sistemul educaţional superior românesc. Clasificarea şi ierarhizarea universităţilor şi domeniilor creează un spaţiu al competiţiei. Din păcate, aici aş interveni şi aş sublinia nişte lucruri care, cred eu, au fost stabilite a priori – s-a gândit un sistem educaţional superior în două etape sau cel puţin în două viteze – o secţiune în care s-ar încadra universităţile de tip istoric (Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi o doua secţiune în care s-ar încadra universităţile de tip regional – fără ca acest cuvânt să fie conotat peiorativ. Regional înseamnă efectiv stăpân pe o regiune, nu mai prost sau mai bun. Şi atunci când opun regionalul istoricului, vorbim de două realităţi cât se poate de clare – universităţi noi, care sunt stăpâne pe o regiune (au un bazin academic regional) şi universităţi vechi, care au o tradiţie şi care prin această tradiţie coagulează studenţi din zona naţională. Evident că lucrul acesta are urmări, şi aceste urmări se vor vedea de luna aceasta sau de luna viitoare, asupra alocaţiilor bugetare. Universităţile vor primi bugete în raport de ierarhizări și clasificări şi în cadrul clasificărilor în raport cu poziţiile pe care sunt domeniile în clasa respectivă. Aceste schimbări au avut drept scop excitarea spiritului competiţional, trezirea responsabilităţii celor care conduc şi, mai ales, trezirea conştiinţei misiunii fiecăruia dintre noi. Lucrurile nu sunt însă bătute în cuie. Dacă o universitate este prost aşezată în această ierarhizare, asta nu înseamnă însă că ea va rămâne prost aşezată pentru totdeauna. Tocmai acest spirit competitiv şi această trezire la responsabilitate şi trezirea conştiinţei pe care o avem vor face foarte repede, cred eu, dar nu mai devreme de doi ani, o reorganizare şi o reaşezare a Universităţilor, ceea ce e un lucru bun.
GdS: Cum vă va afecta diminuarea numărului de clase de liceu?
N.P.: Eu cred că se deschide o foarte mare poartă imperială superficialităţii prin micşorarea liceului la trei ani. Eu am o oarecare experienţă internaţională şi am observat că liceele europene cel mai bine cotate sunt liceele care durează cinci ani (cum sunt cele din Italia şi Germania). Capacitatea de inserţie universitară a elevilor care termină astfel de licee este mare, aceste unităţi de învăţământ fiind considerate de elită. Acestea fac o educaţie clasică, de tip general, aşa cum au gândit-o renascentiştii – se învaţă filosofie, matematică, fizică, chimie, adică tot ce poate să descrie universul şi să creeze profilul intelectual superior al tânărului. În felul acesta, tinerii sunt consideraţi produse sociale de elită şi de obicei intră fără nici o problemă la orice tip de universitate. Noi, din păcate, cred că am folosit mai curând modelul francez şi nu cred că este propice pentru o ţară care are mari probleme cu educaţia. Să scazi nivelul de la patru ani la trei ani. După părerea mea ar fi fost mai indicat să-l ridicăm de la patru ani, la cinci ani.
GdS: Revenind la Legea educaţiei şi clasificarea universităţilor, ce părere aveţi despre rezultatele obţinute de facultăţile din cadrul universităţii?
N.P.: Analiza ne-a demonstrat că două treimi din facultăţile şi domeniile universităţii stau bine, fiind clasate în categoriile A şi B, pe poziţii bune şi în A, şi în B. Restul, unele dintre ele surprinzător de proaste, au explicaţii cât se poate de concrete, care nu sunt făcute pentru a produce scuze, ci pentru a contura un context. Sunt fie specializări nou-înfiinţate, care nu aveau cum să facă faţă unei astfel de evaluări, fie specializări relativ hazardat înfiinţate care, de asemenea, nu aveau cum să facă faţă unor astfel de evaluări. Acest pat al lui Procust, care este evaluarea şi ierarhizarea, ne demonstrează că trebuie să facem ajustările de rigoare pentru ca acest corp să funcţioneze cum se cuvine. S-au făcut astfel de analize, s-au luat măsurile necesare şi, probabil, noua structură managerială universitară, care va începe să funcţioneze undeva în luna mai, va ţine cont de toate aceste analize şi va schimba ceva acolo unde este cazul. Concluzia este însă că Universitatea din Craiova nu a ieşit rău din această situaţie şi că două treimi din structura sa este foarte bine clasată.
