C.D. Fortunescu nota, în 1923, că „dacă scoatem din socoteală jugrăvelile din biserici şi primele tipărituri, noi nu ne putem lăuda că avem o pictură şi o literatură cu adevărat artistică“. O frumoasă excepţie era Eustaţiu Stoenescu.
Pictorul Eustaţiu Stoenescu a văzut lumina zilei la Craiova, pe 14 mai 1885, venind „dintr-o familie craioveană cunoscută. Invederând o deosebită aplicare pentru desen şi pictură încă din liceu, în toamna anului 1900 pleacă la Paris, unde se înscrie în şcoala de desen şi pictură Academie Julian. Sub conducerea profesorului Jean-Paul Laurens, unul din cei mai mari maeştri ai picturei franceze moderne, şi printr’o muncă asiduă şi disciplinată, tânărul român isbuteşte în scurt timp a-şi face loc onorabil printre cei mai buni elevi ai acestei şcoale. Intră apoi la Şcoala de Belle-Arte, în care se distinge, obţinând mai multe medalii. Nu trec patru ani şi tânărul Stoenescu, într’un mediu în care nu pătrund uşor străinii, reuşeşte a se afirma întâia dată în afară din cercul îngust al şcoalei, atunci când i se expune la Salonul Artiştilor Francezi din 1905 tabloul său «La soupe populaire» («Ospătăria populară»)“.
De atunci, Eustaţiu Stoenescu a continuat să expună constant în Franţa, în fiecare an, şi a primit numeroase premii pentru creaţiile sale. În 1915, el s-a întors în ţară şi a făcut o expoziţie personală în Bucureşti, la „Tinerimea Artistică“, „afirmându-se şi în mijlocul alor săi, prin calităţile şi temperamentul său artistic ce i se recunoscuse mai întâi aiurea“.
Anul 1920 este, pentru pictorul craiovean, cel în care revine la Paris, „unde expune la Salonul de Toamnă «Portretul Ducesei d’Uzes». În 1921 face o expoziţie personală la Bernheim, unde se prezintă cu vre-o sută de pânze alese. Critica pariziană salută cu însufleţire unanimă pe artistul român, încărcându-l de elogii, care se răsfrâng şi asupra neamului nostru întreg, iar oficialitatea franceză consacră cu acest prilej pe pictor, decorându-l cu Legiunea de onoare, pentru meritele sale artistice“. Anul următor îl găseşte expunând „Portretul Baronului Le Vavasseur“ şi „Omul cu gravura“ (achiziţionat de Banca Naţională); în acelaşi an, artistul este prezent şi la Expoziţia de la Anvers, cu vreo zece tablouri.
„Cutare mi-e prieten, duşman ori indiferent“
În 1923, Stoenescu s-a întors iarăşi în ţară, marcându-şi revenirea cu o expoziţie în Capitală, unde prezintă „alături de câteva lucrări ale talentatului sculptor Jalea, aproape 100 de pânze. Prin varietatea subiectelor tratate (portret, natură moartă, flori şi fructe, peisagii), cum şi prin calităţile unui meşteşug rafinat, conduse de un fin sentiment artistic ce se învederează în pânzele artistului nostru, expoziţia din iarna trecută (1922) a fost una din cele mai bune ce au văzut Bucureştii în ultimii zece ani“.
Criticile vin odată cu celebritatea. „Iar dacă parte din cei cari fac cronica artistică prin gazetele Capitalei au menţionat cam în treacăt – numai atât cât s’au crezut obligaţi s’o facă din îndatorirea profesională – or s’au făcut a ignora succesul deosebit al acestei expoziţii, nu e nicidecum de mirare pentru acei cari ştiu că, în lumea literelor şi a artelor din Bucureşti, criteriul după care judecă şi dau sentinţe anumiţi critici şi cronicari este foarte simplist: cutare mi-e prieten, duşman ori indiferent, – şi de aci: elogii, hulă sau ignorare“.
Eustaţiu Stoenescu a expus la Salonul Oficial din Paris, tot în anul 1923, tabloul „O bătrână“, pe care critica franceză o numea una dintre cele mai frumoase pânze ce au fost expuse în anul respectiv. În paralel, Craiova a primit şi ea un omagiu din partea pictorului, printr-o expoziţie „menită a înfăţişa craiovenilor personalitatea artistică a d-lui Stoenescu, în stadiul actual al evoluţiunei sale înspre cucerirea frumosului integral. Căci cu bunul său simţ, modestul maestru se consideră pe sine ca un ucenic dornic de a descoperi toate tainele marei Arte. Şi întru acesta, cu o voinţă şi o energie veşnic trează, îşi pune toată truda şi tot talentul mare cu care l’a dăruit Dumnezeu“.
