Academicianul Eugen Simion a afirmat pentru GdS că oltenii sunt extraordinari când nu se duşmănesc între ei, amintind de celebra izgonire a lui Marin Sorescu de la „Ramuri“ în 1990, o poveste de pomină
– Domnule academician Eugen Simion (foto), aţi scris în urmă cu ceva vreme despre Craiova cam aşa: „Când nu se ceartă la ei acasă, oltenii sunt extraordinari“. Vă menţineţi această afirmaţie? Oferiţi-ne şi unele detalii.
– Susțin și astăzi același lucru. Oltenii sau, cum le zice cronicarul moldovean, „moltenii“, sunt extraordinari când nu se dușmănesc între ei și nu trec la represalii care, observ, țin uneori decenii de-a rândul. Cel puțin în comunitatea culturală, aceea pe care o cunosc eu în chip direct. Ce i-au făcut lui Marin Sorescu în 1990 redactorii de la „Ramuri“ rămâne de pomină. L-au reclamat peste tot și în cele din urmă l-au dat afară de la revista pe care el o conducea și o ilustra de câteva decenii prin geniul talentului său. Faptă urâtă, detestabilă… Îmi amintesc și azi cât de lezat, vexat, intrigat a fost Sorescu. Nu-i venea să creadă că tinerii pe care el îi adusese în redacție și îi publicase îi răspundeau, acum, în acest chip. Poetul nu lua, probabil, în seamă ideea despre facerea de bine în lumea noastră. Proverbul are, cum știi, câteva variante. Eu ți-o amintesc pe cea mai decentă: „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită“. Spiritul acesta de intrigă și de delațiune continuă, remarc, și azi. Când se întâmplă să stai de vorbă cu un om de litere (să-i zicem așa), primul lucru pe care îl face este să denunțe și să înjure copios pe cineva (un confrate). Afli peste o săptămână de la alt om de litere din același spațiu cultural că primul ipochimen spune despre tine cam aceleași lucruri insultătoare. Năravuri și moravuri. Am o experiență bogată în acest sens. Și am pățaniile mele, ca să spun așa … Așa că părăsesc subiectul. Nu-i deloc interesantă, sub raport intelectual, această ramură obscură și certăreață a spiritului pandur.
Spiritul pandur autentic are altă filosofie de viață și altă dimensiune morală. Oltenii constituie, știe toată lumea, prin marii lor creatori, una dintre „matricele“ noastre stilistice. Pe cine să citez sau, mai degrabă, pe cine să nu citez ca să nu lungim prea mult vorba? Este suficient să amintesc că de aici au pornit Brâncuși și Arghezi. Ei își recunoșteau rădăcina gorjeană ca un semn de noblețe morală și intelectuală. Petre Pandrea, alt produs remarcabil al spiritului pandur, susținea că „spiritul cobilitar“ va cuceri arta europeană a secolului al XX-lea. N-a greșit prea mult… Pe această ramură creatoare o stimez și o iubesc enorm.
– Aţi fost în Craiova la toate manifestările dedicate lui Marin Sorescu, „Zilele Sorescu“, sunteţi împlicat în publicarea operei lui Ion D. Sîrbu ş.a. De unde această afinitate deosebită faţă de marile spirite ale Băniei?
– M-am implicat și poate o să mă mai implic pentru că Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ pentru literatura postbelică și, în genere, pentru literatura română. În plus, a fost (este) prietenul meu. Găsesc că este normal ca, după dispariția lui, să fac ceva pentru memoria lui. Cum pot și cât pot. I-am publicat, de pildă, scrierile în seria „Operelor fundamentale“, dedicată clasicilor literaturii române. Am făcut același lucru cu Marin Preda, Nichita Stănescu, Ștefan Bănulescu, Sorin Titel… Mă gândesc acum la scrierile lui Fănuș Neagu… Nu toată lumea este mulțumită și n-o să fie, în continuare, căci mentalitățile noastre nu sunt întotdeauna ireproșabile (printre mentalități intră și dreptul de proprietate). Eu încerc să-mi văd de treabă. Se supără o rudă că nu-i dai bani, alta că n-ai citat-o, un nepot că nu l-ai consultat când ai analizat o operă, altul că nu-i ceri voie când reciți un poem la o adunare publică. Fel de fel de supărări. Am aflat că admirabilul Tudor Gheorghe a fost certat și amenințat de nu știu cine (știu, dar nu vreau să spun!) că de ce n-a solicitat aprobarea nu știu cui atunci când s-a decis să recite „La lilieci“ la „Zilele Marin Sorescu“!… Să trecem…! Primarul Craiovei, domnul Solomon, a făcut un lucru admirabil susținând, ani de-a rândul, colocviul Sorescu și dând un premiu internațional de poezie. Sper să poată organiza în continuare această frumoasă sărbătoare a spiritului oltenesc și, în genere, o sărbătoare a literaturii române.
Cu I.D. Sîrbu este altceva. Este o descoperire mai nouă. Când i-am citit, îndată după 1990, Jurnalul intim și, apoi, o parte din corespondența lui, mi-am dat repede seama că în exilatul de la Craiova se ascunde un scriitor excepțional. Și atunci, împreună cu Valeriu Cristea, am pregătit un număr triplu din „Caiete critice“ cu documente despre el și cu articole despre opera sa, în bună parte necunoscută sau, mai exact, rău cunoscută (primită) de critica literară… Am scris eu însumi despre el și de mai multe ori (vezi Fragmente critice…, Ficțiunea jurnalului intim, III) și, în mod sigur, îi voi consacra un capitol în istoria la care lucrez. Insubordonatul (în sens gidian), inadaptabilul, ironicul, pitorescul „Gary“ este un veritabil personaj în literatura noastră. La drept cuvânt, el și Doinaș sunt cei mai importanți scriitori din „Școala de la Sibiu“. Acum ne pregătim (împreună cu Toma Velici și Tudor Nedelcea) să-i tipărim literatura subiectivă (jurnalele și corespondența) în seria citată mai sus („Opere fundamentale“). Este punctul forte al literaturii lui I. D. Sîrbu. Ediția este gata, așteptăm un mic ajutor financiar pentru a trimite cele două volume (peste două mii de pagini) la tipar. De unde îl vom primi și când? Ce brav pandur din Oltenia va veni, cu inima deschisă, în calea acestei idei? N-am nicio îndoială, va veni…
Așteaptă la rând Petre Pandrea, alt scriitor oltean important. A trecut și el prin infern, cum știi, adică prin pușcăriile românești, înainte și, mai ales, după 1945. Aș fi înclinat să spun că n-a trecut degeaba. A știut să-și valorifice suferința într-un număr de cărți memorabile. Pe acestea și pe altele (mă gândesc la Pomul vieții și la Portretele și Controversele sale) merită să le strângem în câteva volume din „Pléiade“ (varianta, desigur, românească). O literatură acut moralistică, ardent ideologică, foarte personală și, prin toate acestea, foarte colorată. Caut, până una-alta, un editor priceput și răbdător, nelacom, care să pregătească științific aceste scrieri pentru tipar, după ce mă voi consulta, evident, cu Nadia Pandrea, fiica scriitorului și editoarea lui devotată.
Dându-ți aceste exemple, poți deduce, domnule Ion Jianu, de unde și din ce pricină îmi vine mie, ploieștean crescut în spiritul lui I.L. Caragiale, afinitatea pentru spiritele mari ale Băniei și, în genere, pentru arhetipurile acestui spațiu spiritual.
– Stăruind asupra literaturii confesive a lui Ion D. Sîrbu (jurnalul şi corespondenţa): când vom vedea aceste două volume în librării?
– Cum spuneam, cartușul numit Ion D. Sîrbu se află deja pe țeavă. Rămâne doar să apăsăm pe trăgaci pentru a-l trimite la Tipografia „Monitorului oficial“… Pândim momentul favorabil… Și momentul depinde de legile pieței, arde-le-ar focul!… Ar fi normal ca Ministerul Culturii să sprijine edițiile științifice din clasicii literaturii române… Deocamdată, n-o face. Încerc atunci să ne descurcăm cum putem.
– La aproape 22 de ani de la căderea comunismului, au apărut capodopere literare mai mult din… sertare! Greşesc? Este, într-un fel, o exagerare. Care este opinia dumneavoastră?
– Nu greșești deloc. Nu este nici un secret că printre cele mai bune cărți apărute după 1990 vin din această zonă (Jurnalul fericirii, Jurnalul și corespondența lui I.D. Sîrbu, Jurnalul intim al lui Mihail Sebastian, Jurnalul Aliciei Voinescu, Memoriile, jurnalele eseurile biografice ale lui Petre Pandrea, Memoriile Aniței Nandriș, țărancă din Bucovina, Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade sunt câteva titluri). Fenomen oarecum firesc în literatura după prăbușirea unui regim totalitar. Jurnalul intim este fructul amar al exilului (interior sau exterior), îmi amintesc că spunea cineva, poate Musil. Am studiat acest fenomen în Ficțiunea jurnalului intim, încercând chiar să descopăr o poetică într-un gen literar care respinge programatic toate convențiile, poeticele literaturii. Le respinge, dar își creează una specifică. Să-i spunem o poetică a negației poetice… Românii, despre care marii critici din trecut spuneau că n-au vocația confesiunii, se dovedesc a avea talent (și chiar un talent remarcabil) în genul confesiunii.
– În această criză economică din România, există (şi) o criză a culturii şi nu numai. Care ar putea fi şansa culturii în aceste vremuri dificile?
– Șansa este să supraviețuiască și, dacă supraviețuiește, să nu-și piardă criteriile. Criza economică afectează grav cultura, dar mai gravă este confuzia în care tinde să se instaleze. N-ai observat, domnule Jianu, ce balamuc este când e vorba de prezentarea cărților în presă și la televiziune? O hărmălaie de sfârșit de lume. Îmi vine să zic că toată lumea scrie și tipărește cărți și toată lumea se jeluiește în România de azi. În timpul acesta, capodoperele poeziei și ale prozei așteaptă ca „nenăscuții câini“ din poemul lui Nichita Stănescu. Avem nenumărate „coruri madrigal“ în literatură, dar întârzie să apară individualitățile puternice… Iar dacă se întâmplă, totuși, să apară, nu sunt băgate în seamă… Vălul confuziei de valori…
– Criza morală a societăţii româneşti, evidentă şi ea, îşi va lăsa amprenta şi pe cultură sau deja şi-a lăsat-o?
– Se vorbește mult de criza mondială care, să mai spunem o dată, nu-i numai o criză economică. Ea implică în chip fatal o confuzie de valori, precedată sau urmată – ordinea nu interesează – de o confuzie morală, statornică, agresivă, care sporește deruta în care trăiește azi societatea românească. Românii nu se iubesc și nu se prețuiesc ei între ei și au început să accepte ideea că nu reprezintă nimic, în niciun domeniu. Li s-a inoculat deja această opinie pentru că li se spune zilnic că trecutul lor este nul, spiritualicește vorbind, și că valorile în care credeau (inclusiv miturile lor) sunt vorbe goale, fantasmagorii, forme fără fond. Eminescu?, Arghezi?, G. Călinescu? Dacă vrei să afli un răspuns și consulți, de pildă, Dilema, vei găsi în diverse variante replica lui Pirgu: „mai lăsați-mă, nene, cu ciubucele astea“! Cam așa sună răspunsul tinerilor noștri elitiști. Tineri, tineri, dar copți!…
– Aţi afirmat, într-un interviu, că aţi „desfiinţa Ministerul Culturii, care tot este inutil“. Probabil că v-aţi referit la momentul actual, 2011, deoarece, dacă nu mă înşel, pe vremea când era ministru Marin Sorescu, aveaţi o altă opinie despre acest minister…
– Mă refer, evident, la momentul actual. Dar și la ministrul anterior și chiar la cel dinaintea acestuia… „I-am scanat“ pe toți, cum zic tinerii de azi. N-au făcut nimic esențial și, am impresia, nici n-au dorit să facă decât politică proastă, politicianistă, clientelară… N-au avut și nu au niciun proiect de interes național în domeniul culturii. Criza economică nu justifică în niciun fel inerția, aflarea în treabă… Cu puțin și din puțin se poate face totuși ceva în cultură. Numai să ai idei și să vrei să le duci la capăt. Am scris și altădată: cine lasă cultura să moară năruie temeliile națiunii.
Marin Sorescu a fost, adevărat, ministrul culturii, puțină vreme. Au sărit toți pe el. L-au lichidat fizic, în cele din urmă. Nu știu de ce publiciștii daco-romani (dar și oamenii politici din epocă) se simțeau deranjați de faptul că în fruntea Ministerului Culturii se află un mare scriitor care se întâmpla să fie și un om prietenos, un spirit democratic… Până nu l-au dat jos nu s-au lăsat. La puțină vreme a murit… Cam așa s-au petrecut lucrurile cu Marin Sorescu. N-a avut noroc ca ministru… N-a avut noroc decât cu creația sa. Din fericire pentru literatura română.
– Care sunt preocupările la zi ale criticului Eugen Simion? Dar ale academicianului Eugen Simion?
– Despre criticul literar pot să-ți spun câteva lucuri. Despre academician, nu, pentru că „nu este în chestie“, cum ar zice Maiorescu. Nu amestec lucrurile. Mă preocupă acum critica mea (scrierile mele) și câteva proiecte din cadrul Institutului „G. Călinescu“. De pildă, ediția a II-a din Dicționarul General al Literaturii Române, Enciclopedia literaturii române vechi (care va fi gata la sfârșitul acestui an) și, din seria „Operelor fundamentale“, în afară de ceea ce ți-am spus mai înainte, este gata pentru tipar ediția romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu (inclusiv romanul „Străina“), în trei volume masive. Sunt aproape gata și cele două tomuri care cuprind scrierile românești ale lui Cioran, primele două volume din opera lui Mihail Sebastian și, în pregătire, ultimile două tomuri (XI-XII) din publicistica integrală a lui G. Călinescu. În lucru se află și ediția Blaga (operele de ficțiune), prevăzută să apară în mai 2012. Mă opresc aici. Cum poți remarca, pe timp de criză (economică, morală), nu stăm degeaba. Și, în genere, nu-i bine să stai. Se supără literatura pe noi și fuge…
Am să te rog să nu divulgi ce ți-am spus despre proiectele noastre, căci, cine știe?, se supără cineva și bagă intrigă. Intelectualul român este foarte sensibil și intolerant când vede că faci ceva. Imediat reacționează și, cum cea mai la îndemână reacție este pâra și calomnia, el se grăbește să bage intrigi… Așa că, te rog, ține pentru dumneata tot ce ți-am mărturisit. Ai aflat, poate, că după ce am tipărit manuscrisele lui Eminescu (în 38 de volume), am fost denunțat la DNA de un tânăr om de afaceri din Timișoara (de-o fi așa și un tânăr sau bătrân om de litere!) care citește, ca pe Biblie, revista Dilema… N-aș vrea să mi se întâmple iarăși acest lucru… Deja o tânără intelectuală de etnie romă m-a dat în judecată pentru că, solicitat de Parlamentul României, am spus ca termenul țigan este corect și nu trebuie scos din dicționarul limbii române. Mă pregătesc acum, am, n-am treabă, să mă duc din nou la tribunal…
Mă întrebi de preocupările mele. Am publicat o carte despre Creangă („Cruzimile unui moralist jovial“) și scriu acum un eseu despre cronicari în vederea unui studiu despre Identitatea românească. Cum observi, m-am refugiat în istorie.
– Apropo de reclamaţia făcută la DNA: ce vi s-a „reproşat“?!
– Adaug la răspunsul anterior: mi s-a reproșat că am cheltuit zadarnic banii poporului, că ce ne trebuie nouă manuscrise facsimilate, că un CD era îndeajuns și că, în genere, să mai las lumea românească în pace cu Eminescu ăsta… Citește articolele doamnei Bot, profesoară la Universitatea din Cluj, și vei afla toate reproșurile și argumentele… Dacă le sintetizăm și tragem morala lor, ajungem din nou la filosofia și etica lui Gore Pirgu: „mai lăsați-mă, nene, cu ciubucele astea“… Este și logica doamnei Bot…
