Cu patru ani înainte de moartea sa, soprana de talie internaţională l-a primit în casa ei din Bucureşti pe un corespondent al Arhivelor Olteniei
Bucureşti, 25 ianuarie 1922. Nicolae Silvestru stă de vorbă cu Elena Theodorini, proaspăt întoarsă de peste hotare. „Cititorii noştri şi publicul în general, mai ales cel din Craiova, se vor bucura negreşit aflând că marea noastră artistă Elena Theodorini s’a reîntors curând în ţară. După o splendidă carieră artistică de 22 de ani, făcută în teatrele din străinătate, D-sa s’a retras, acum 17 ani, de pe scenă. Deşi se găsea în plină glorie, a decis să se retragă, pentru a-şi păstra întreagă şi neştirbită reputaţia de care se bucura“.
Autorul articolului a anticipat reacţia cititorilor. „Veţi zice: cochetărie feminină. Nu: inteligenţă. Dacă toţi savanţii, artiştii, oamenii de Stat etc. ar gândi ca ilustra Theodorini, am cultiva astăzi amintirea mai multor celebrităţi, în toate ramurile de activitate… Diva Theodorini a ţinut să părăsească teatrul, iar nu teatrul s’o părăsească pe dânsa. De aceea trăieşte şi acum în aceiaş vază şi e înconjurată de stima tuturor“.
Fiică a Craiovei, Elena Theodorini îşi părăsise oraşul natal la frageda vârstă de 14 ani, ca să studieze muzica la Milano, mulţumită unei burse oferite de regina Elisabeta. Cu multă muncă şi cu talentu-i binecunoscut, ea a făcut ceva la care mulţi doar visau: a fost prima artistă din România care a cântat pe scena teatrului Scala din Milano. „Măiastra privighetoare trebuia să-şi ia sborul în lumea largă, care să-i aducă nemurirea. M-a primit amical, în locuinţa în care e găzduită de nepoţii săi, D-na şi D-l avocat Ţipoia. Am convorbit îndelung despre fericitele vremuri de odinioară, a căror amintire o păstrăm cu toţii vie în mintea şi în sufletele noastre, – am vorbit despre prezentul artistic, ca şi pentru planurile pentru viitor, pe care îl putem face tot aşa de frumos, în felul lui“.
„Un suflet ales, nobil şi veşnic tânăr“
Reminiscenţele umpleau dialogul de clipe frumoase. „În decursul momentelor de retrăire a trecutului aminteşte că are 62 de ani, dar, după fizicul, prestanţa, intelectul şi entusiasmul său, pare a avea 50, cel mult. Satisfacţia cu care istoriseşte deplina isbândă ce obţine, acolo departe, în ţara exotică în care e stabilită de aproape nouă ani, dăruind, cu largă inima, din talentul şi ştiinţa sa, fetelor din America Sudului, denotă un suflet ales, nobil şi veşnic tânăr“.
Elena Theodorini era mai mult decât fericită şi mulţumită de munca ei de peste hotare. „Nicăieri în lume n’ar fi avut asemenea ocazii, întru cât aiurea sunt voci formate. Intenţionează să mai rămână în Rio-de-Janeiro, încă un an şi jumătate, spre a termina o serie începută şi… fiindcă, din nefericire, nu mai poseda averea de odinioară. Căci dacă D-sa munceşte zilnic şapte ore, dar, în schimb, e răsplătită şi materialiceşte, revenindu-i un milion de lei anual“.
Doamna Theodorini voia să părăsească din nou ţara după vizita lui Silvestru şi să plece direct spre Brazilia. „Cu riscul de a săvârşi o indiscreţiune, dar având scuza că va interesa pe cititori, vom spune că e vorba despre înfiinţarea unei şcoli de perfecţionare lirică, la noi, care lipseşte azi, o şcoală de artişti care să servească de legătură între Conservator şi Teatru. S’ar creia, astfel o clasă specială pentru D-na Theodorini, clasa de declamaţie lirică la Conservator. Utilitatea unei asemenea şcoli e neîndoioasă, căci, fără ea toate sacrificiile făcute pentru Opera română nu dau roade“.
Nicolae Silvestru i-a transmis sopranei că locuitorii din Craiova s-a bucura dacă ea ar mai reveni în mijlocul lor. „Negreşit că, de va vrea D-zeu, nu-i voi face să m’aştepte prea mult, fiindu‑mi drag să revăd localitatea, unde am câteva bune prietene vechi şi de care mă leagă duioasele suveniruri ale copilăriei şi ale primei mele tinereţi“, a spus doamna Elena.
Invitaţia şi amintirea o emoţionaseră şi, cuprinsă de o stare melancolică, a adăugat cu o voce tristă: „Am lăsat acolo, în cimitir, multe morminte scumpe!“.
