La 1800, imaginea Craiovei era cu totul alta. Puţine sunt mărturiile acelor vremuri. Doar paginile care poartă mărturiile unui August Pesacov sau ale cine ştie ce altui călător pe meleaguri străvechi creionează în mintea exploratorului de azi o imagine completă.
Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, centrul Craiovei era „târgul“, „uliţa podului“ care ducea spre străzile Alexandru Lahovari, Lipscani şi Madona Dudu către Bănie şi casele domneşti ale Basarabilor de lângă Biserica „Sfântul Dumitru“.
Celebra stradă Unirii era numai drumul care ducea către „Dii“, spre Vidin, sau şoseaua care făcea legătura spre Bulgaria turcească de atunci.
Călăuziţi de imaginile creionate în paginile Arhivelor Olteniei, pornim pe aceste străzi şi descoperim în spatele Băniei temniţa Craiovei, iar în imediata sa apropiere, marea clădire a hanului Mănăstirei Hurezului, pe locul de lângă actuala Piaţă Veche.
Puţin mai departe de locul Băniei se înălţa vechea biserică Domnească a Sfântului Dumitru, cel mai vechi monument istoric al Craiovei, apoi, în dreapta, vechile case ale Basarabilor, şi lângă ele marea curte cu casele lui Mihai Viteazul, fostul ban al Olteniei.
În „dosul Băniei“ se întindeau locurile Clucerului Chiriac Găianu până în livezile de lângă Maica Precista de la Dudu, iar de aici oraşul se învecina cu câmpia ce ţinea de moşia Domnească a Craiovei, „astăzi irosită toată, de nu se mai ştie nimic de ea“.
Temniţa oraşului
În Craiova de odinioară, în spatele Curţii Băniei, „dacă nu chiar în aceeaşi curte, se afla temniţa oraşului“. A fost locul în care pungaşii, criminalii de altădată erau închişi. În 1862, ea a fost mutată, pentru că „organizarea nouă a închisorilor cerea cu totul altă executare a pedepselor decât aruncarea în gropi a celor condamnaţi la temniţă… De la 1862, de când temniţa a fost mutată, s’a pus în discuţia Consiliului comunal al Craiovei dărâmarea restului de ziduri rămase din vechea temniţă.
Abia în 1886 Noembrie 25 această chestie a fost definitiv resolvată, în sensul că tot locul numit «temniţa veche», din strada Madona Dudu şi până în zidul din strada Hurezu a fost vândut fostului institutor I. Pârvulescu cu suma de 15.165 lei“, se arată în Arhivele Olteniei.
O splendoare istorică dintr-un colţ al urbei
Vechea locuinţă a Banilor, cuibul unde a sălăşluit puterea Băniei oltene peste cele cinci judeţe ale sale, este creionată de August Pesacov în ale sale „Schiţe din istorie“, cu amănunte interesante. El reproduce şi inscripţia pe care o găsise pe o piatră la poarta intrării uneia dintre curţile acestor case ale Băniei, „curte cu ziduri înalte“, învechite şi străpunse de găuri pentru tunuri şi puşti, ce se întindea între străzile Elca şi Sfântul Dumitru, de o parte, şi Madona Dudu, de alta.
„Io Alixandru Ioan Ipsilant Voevod, Oraşul Craiova din vechile vremi fiind lăcuit de vechi familii boereşti şi de alt-fel de bresle pe loc Domnesc iarăşi slobod, fostau şi din vremi trecute case domneşti pentru lăcuinţa boierilor celor ce sunt orânduiţi de Domnie oblăduitori de aici de peste Olt. Dar fiindcă această casă cu totu să dărăpănasă din pricina răsmiriţei şi venise la o stare întru care nu era cu putinţă a lăcui cel mai prost om, Domnia mea socotind atâta trebuinţă ca să-şi aibă odihnă boiarii cei ce se trimit de către Domnie într’acest oraş al Craiovei pentru porunci Domnesci.
Şi văzând că aceste casă sînt podoabă acestui oraş, socotind suma cheltuelei am prefăcut de iznoavă aceste casă înpreună cu paraclisul, precum se vede, spre vecinică pomenire a Domniei mele de toţi câţi vor lăcui într’însele şi de toţi ce cunosc podoaba Patriei lor.
Că spre facerea acestor casă, am osânduit Domnia mea doi boeri din Craioveni pă Dumnealui Ioniţă Brâiloiu biv vel clucer za Arie de au fost epistaţi până la săvârşit, leat 1775“.
Deşi de o importanţă majoră, această inscripţie a lui Alexandru Ipsilanti – înnoitorul acestei însemnate clădiri a Băniei – care poate fi considerată ca un adevărat document istoric, a fost ţinută câţiva ani în sala primăriei, unde era păstrată ca vai de lume, după dărâmarea vechii clădiri. Mai apoi, în 1906, primarul de atunci a trimis-o la Expoziţia din Bucureşti, de unde nu ştie nimeni unde a ajuns, căci de atunci nu s-a mai interesat nimeni de ea, ca de un lucru de nimic.
