Aman, Obedeanu, Cornetti, Popovici sunt nume ale unor oameni de seamă ai urbei de odinioară, care au lăsat moştenire însemnată comunei Craiova, asigurând instituţii capabile să satisfacă principalele cerinţe ale unei societăţi civilizate în dezvoltare. Lor li se adaugă alte nume, poate mai puţin cunoscute pentru unii, dar care îşi merită locul printre generoşii epocii trecute.
Poveştile lor de viaţă care s-au consumat în Craiova de odinioară fascinează astăzi şi încântă, la fel cum o fac şi actele lor.
Theodor I. Preda, un nume alungat din memoria colectivă, dar un om de o înaltă ţinută. A fost un modest mămular, care cutreiera pe jos satele cu tolba în spinare, adunând în fiecare zi bănuţi, ajungând atunci când sănătatea fizică nu i-a mai permis să bată în lung şi-n lat uliţele satelor să adune o avere măricică, pe care a donat-o comunei Craiova, pentru înfăptuirea unui spital, Spitalul Preda. Dovada stă în rândurile aşternute de primarul N.P. Guran din 1913: „Printre cei generoşi care au testat averea lor Comunei Craiova, un loc în primele rânduri ocupă şi defunctul Theodorian I. Preda. Începând de la modesta ocupaţiune de mămular, cutreerând pe jos satele cu tolba în spinare şi adunând zi cu zi bani, a reuşit după o muncă istovitoare de o viaţă întreagă să strângă cu sârguinţă averea pe care cu atâta generositate a legat-o comunei pentru înfăptuirea unui spital care-i poartă numele“.
„Bugetul casei Preda“, notează Marius Dobrin, în lucrarea sa „În căutarea memoriei“, „era controlat de primărie, care asigura buna desfăşurare a Serviciului Sanitar şi se baza pe veniturile furnizate de moşiile Cearângul şi Stârcoviţa. Spitalul avea tot ce era necesar, începând cu medicii şi continuând cu dotarea materială. De altfel, existau şi alte donaţii cu ţintă precisă în cadrul spitalului. Doar două exemple: generalul Constantin Vorvoreanu (paturi cu lenjerie), Avram Ivanovici, fost «comersant de coloniale». În legătură cu acesta, Pogornicu, şeful contabilităţii Băncii Oltenia, scria primăriei în 17 ianuarie 1913: «Sunt mai bine de 30 de ani de când unchiul nostru Avram Ivanovici, fost comersant de coloniale în Craiova, azi decedat, a lăsat Spitalului Preda un fond de 10.000 de lei din care să se întreţină două paturi în acel spital pentru oameni săraci şi bolnavi şi în special pentru comersanţi scăpătaţi şi bolnavi». De altfel se practica des acest sistem al unei donaţii direcţionate pe număr de paturi vizate“.
O altă poveste de viaţă, un alt vis împlinit
Un alt nume. Petrache Trişcu-Mircea, fost ajutor de primar al Craiovei. Avea un vis: să înalţe o şcoală primară de băieţi, „pe locul meu viran din acest oraş, mahalaua Sf. Ion Hera, pe al cărei frontispiciu va fi întotdeauna inscripţia «Şcoala comunală Petrache Trişcu- Mircea şi Maria soţia sa», cu litere mari, iar în sala de recepţie a şcolii se va pune pentru vecie bustul meu şi al decedatei mele soţii, prea iubita Maria, legate între dânsele prin inscripţia Fondatorii“. Şi instituţia avea să se împlinească asemenea celor lăsate în testamentul său. „Această şcoală se va întreţine de legătura mea universală în ceea ce priveşte plata corpului profesoral, a servitorilor şi a celorlalte necesare cu venitul proprietăţii mele Urzicuţa din plasa Balta Verde Doljiu“.
Petrache Trişcu şi-a dorit, asemenea celor mai mulţi fondatori, să rămână în conştiinţa publică a comunităţii drept răsplată pentru gestul său de binefacere. Astfel, Marius Dobrin, nota: „În primă instanţă s-a gândit ca din venitul moşiei Urzicuţa să se aloce 2.000 lei pentru ridicarea unui cavou cu osemintele părinţilor, ale soţiei sale Maria şi ale sale. Inclusiv ca un om să aibă grijă de cavou şi ambientul floral, plătit cu 40 de lei pe lună, precum şi ca o călugăriţă să se ocupe de aprinderea unei candele care să lumineze ziua şi noaptea, folosind exclusiv ulei de măslină de Nisa, plătită cu 20 de lei pe lună. «Pentru înmormântare, potrivit cu poziţia ce am avut în societate, se va cheltui 6.000 de lei». Dar Petrache Trişcu s-a gândit şi în perspectivă, ca toată lumea, să fie pomenit la marile sărbători religioase (Joia Mare, Sfântul Petre, Sfânta Maria) prin parastase la care să participe corpul profesoral şi copiii“.
Un alt testament, un alt aşezământ social
Sofia şi Alexe Caneciu sunt nume la fel de puţin cunoscute, ca acela al lui Theodorian Preda, dar oameni cu suflet mare, care au simţit nevoia de a ajuta la dezvoltarea oraşului atât de drag sufletului lor, Craiova.
Monitorul Comunal, un document remarcabil care ilustrează un model de gândire şi comportament de anvergură socială, o adevărată bijuterie prin detaliile juridice şi de construcţie socială, reproduce testamentul Sofiei Caneciu. „Neavând rude în linie directă, nici de alături cari chiar de ar fi fără să le ştiu eu, le depărtez, las să mă moştenească şi institui legatară universală a întregii averi după moartea mea pe Primăria oraşului Craiova cu condiţiunile şi sarcinile ce îi pun mai jos ca să conserve, să administreze şi să întrebuinţeze averea şi veniturile ei în mod strict aşa cum îi prescriu. Averea mea şi veniturile ei să nu se confunde cu bunurile şi veniturile comunei, ci să constituie o casă deosebită sub numele Fondaţiunea Alexe şi Sofia Caneciu“.
Cel mai important punct îl reprezintă înfiinţarea unui ospiciu pentru „12 femei văduve, trecute de 40 de ani, de bună moralitate şi condiţie socială, lipsite de mijloace de trai prin împrejurări de care ele nu sunt de vină“. Azilul s-a înfiinţat în casele pe care familia Caneciu le avea în Calea Târgului, acolo unde se află şi azi.
În testamentul său, Sofia Caneciu nu i-a uitat nici pe tineri, ea lăsând scrisă dorinţa conform căreia în fiecare an să se înzestreze câte trei fete sărace, „de bună moralitate ele şi părinţii lor“, urmând să primească, sub regim dotal, câte 3.000 de lei.
Tot pentru tineri a gândit şi un alt mecanism: acordarea unor burse de câte 100 de lei lunar pentru şase elevi buni şi săraci pentru a învăţa la o şcoală de meserii sau la o şcoală agricolă. Erau preferaţi copii de săteni, cu predilecţie cei de pe moşiile familiei. Cei care rămâneau însă corigenţi sau dovedeau o slabă aplicaţiune pierdeau această bursă. „Va îngriji şi va lua garanţii ca aceste burse să-şi atingă scopul, adică să producă meseriaşi şi agricultori buni, iar nu postulanţi de funcţiuni“, se menţiona în testament.
Cerinţele unei societăţi civilizate în dezvoltare aveau nevoie de aceste gesturi, iar Craiova de astăzi arată astfel şi datorită acestor generoşi, care s-au încăpăţânat să-şi iubească locul în care şi-au dus traiul cu toată inima.
