Imagini creionate în jurnalele vremii de Iancu Bârneanu sau Olga Gigurtu ne dezvăluie alte tablouri dintr-o lume a satului de altădată. Năzbâtiile copilăriei, oamenii locului, cu îndeletnicirile lor, ne ajută să descoperim o urmă de trecut fascinant.
Pătrundem în satul Şişeşti din Mehedinţi şi ascultăm o poveste de pe marginea apei Coşuştea. Este o poveste despre „rumâni“ care nu se mai trudesc să prindă peştele cu „cîrsteşele“ şi cu „vîrşiile ca în deobştie“. Pentru a pune pe masă alături de bucata de mămăligă un peşte, pescarii de ocazie „cumpără dela spiţării nişte doftorii, ce se chiamă boabe de peşte, ca cît făsuiu bobîrgică de mari, pe care le pisează bine şi le împelmează, fie cu rîme tocate, fie cu carne de cioară, ori cu maţe de pui şi le asvîrl în apă. Cum ajunge bietul peşte la ele şi mare şi mici, se umflă’n pîntece – carabă şi iese pînză pe deasupra apei de unde îl amirui cu ciurelul ori cu mîinile, ca din strachină. Nu erea voe să otrăveşti peştele: de te prindeau jendarii, nu te plăteai de gloabă nici cu pielea de pe tine; erea pricină de puşcărie curată.
Astăzi cari mai de cari se întrec să-l prindă pe peşte; cine-ţi mai dă de tălpşiţă prin hale şi răchitărişuri ce se ţin lanţ pe marginea apei Coşuştea?“.
Spicuiri din amintirile copilăriei
Copilul crescut în lumea satului avea şi el responsabilităţile sale, pe care trebuia să le îndeplinească. Mersul cu vitele la păscut era una dintre ele. Se întâmpla deseori însă ca timpul scurs în poieniţe alături de preţiosul animal din gospodărie, pe care îl avea în grijă, să treacă îngrozitor de greu. Pofta de joacă nu îi dădea pace şi, odată ce acest gând era urmat, seara se sfârşea deseori cu pedepse aspre, din pricina dispariţiei animalelor ce trebuia păzite. Un astfel de episod se creionează şi în volumul „Amintiri“. „De cîte ori venea bunicul cu boii dela vreun drum lung mă trimitea să-i pasc la livada din Valea Răsboinicului; erea acolo în matca văii o pajişte frumoasă, cu otava deasă şi verde, pe care o păstrăm să hrănim boii numai la împrejurări ca ceea de care pomenii mai sus.
Mi-a pus demîncare în săcuie şi m’a mînat dis de dimineaţă cu boii pe Valea Răsboinicului poruncindu-mi să stau toată ziua. Ajungînd acolo mă uitam cu drag la bieţii boi cum rupeau iarba cu lăcomie şi o înghiţeau nerumegată.
Eu mai cîntam, mai flueram pe lîngă ei, iar din vreme’n vreme prindeam vorbă cu alţi copii ce treceau cu vitele la islaz, tocmai în fundul văii.
Cînd se ridicase soarele de două staturi de oră, împrejurul meu nu se auzeau ţipenie de copil, dar în fundul văii erea o harmalaie ca de iad. Fără îndoială că ei jucau «ogoiul» ori căpriţa, iar eu trebuia să stau singur cuc cu boii.
Dela o vreme n-am mai putut răbda singurătatea. Frînghie n’aveam să leg boii; să-i fi luat cu mine la islaz, ar fi auzit tata şi bătaia mea n’ar fi păpat-o nici Griveiu. După multă bătaie de cap mi-a trăsnit prin gând să leg boii în coade, unul de altul. Zis şi făcut şi am luat poteca spre islaz“.
Numai că la întoarcere ia boii de unde nu-s, iar bătaia ce n-ar fi păpat-o nici Griveiu i-a fost atribuită, ca o corectură, copilului mânat de dorinţa jocului.
Plăcerile de odinioară
Paginile din jurnal presară în prezent câteva din aromele trecutului. Cine a gustat din mămăliga bunicii şi ochiurile ei făcute în untură sau din laptele de bivoliţă din care se făcea o smântână de două degete de groasă sau un cozonac colosal nu avea cum să nu creioneze aceste episoade pe paginile albe cu tocul înmuiat în cerneală.
„Pe foc sfîrîia tigaia plină de ochiuri de ouă şi din vreme în vreme săreau stropi de untură pe cărbuni. Bunica isprăvii mămăliga cu mestecatul, o atîrnă de zălar de se răsuflă şi apoi cam cu chiu cu vai, o răsturnă pe masă. Ieşeau aburii fuior din ea şi un miros proaspăt, plăcut, se răspîndea în lături.
Ne anevoirăm sdravăn cu mămăliguţă caldă muiat, ochiuri de ouă, salată de foi de-ceapă şi lăptuci“.
Părăsim satul Şişeşti din Mehedinţi şi poposim într-o zi de secerat la moşia Olgăi Gigurtu. „Pare că aud dimineaţa fluerul maşinii de treerat; pare că văd băeţii, fetele strângându-se la lucru, unii sus pe maşină, alţii ridicând snopurile cu furca şi trecându-le în sus, cele de jos strângând cu lopeţile grâul ce curgea râu de aur, şi umplând baniţele – apoi cărându-le în saci la magazin.
Seara veneau toţi la rachiu, copiilor le dam cofeturi şi zahăr, fetelor le luam mărgele dela oraş, şi când se isprăvea totul când pleca maşina târâtă de 6 boi aşa cum venise, când grâul era tot cărat şi aşezat aduceam lăutari şi se încingea o horă mare în curte la noi şi ţinte jocuri şi chiote până seara târziu.
Luam artifici, focuri bengale roşii, vezi bucuria lor şi a noastră văzându-i aşa vesele, se scoteau câteva hârdae de vin şi îi auzeai strigând: «Să trăiască d. Colonel să ajungă General Împărat».
Râdeau toţi şi bucuria lor ne mângâia inima, numai aşa puteai să le dai câteva ore de bucurie şi de uitare!“.
O altă lume trăieşte în paginile jurnalelor, care renaşte cu fiecare filă deschisă în faţa celui curios să-i descopere misterul şi frumuseţea.
