Are doar 29 de ani şi vrea să trăiască. Pentru a nu-şi lăsa orfană fiica de numai şapte ani, Cristina Ştefan are nevoie de noi.
Cum intri pe poartă, vezi doliul aşezat deasupra uşii. Băiatul din fotografie te priveşte serios pe sub cozorocul şepcii, cu nasturii uniformei încheiaţi până la gât. Dintr-o parte, flacăra candelei îi luminează obrazul de hârtie, pe care-l ghiceşti, dincolo de ani, îmbujorat de emoţii. În celălalt colţ, copilul e ţintuit între scândurele de lemn ale ramei cu o panglică neagră. „Mădălin Ilie, fiul nostru, mort la 14 ani. Înecat în Dunăre“.
Tristeţea parcă n-a vrut să mai plece de la ei. De atunci, demult, de când întâiul născut al familiei Ilie a plecat în lumea celor drepţi, amărăciunea şi-a făcut culcuş în casa de pe strada Zmeurei. O vreme a fost linişte. Ionel şi Verginia au ferecat undeva în ascunzişul sufletului durerea pierderii. Şi şi-au revărsat întreaga dragoste asupra fiicei lor, Cristina. Au crescut-o, au măritat-o. Şi-au primit în braţe nepoata, topindu-se de fericire. Viaţa le mai putea da şi bucurii, îşi spuneau amândoi, seara, la culcare. Până acum aproape trei ani, când pământul s-a cutremurat din nou sub ei: Cristina s-a îmbolnăvit de cancer.
De la un medic la altul
Avea dureri de spate. Au început brusc, întâi uşoare, ca şi cum ar fi tras-o curentul, apoi din ce în ce mai puternice. Nu cedau la nimic: nici la medicamente, nici la masaj. „De la statul pe scaun ţi se trage“, a dat verdictul medicul de familie şi i-a recomandat câteva şedinţe de fizioterapie.
„Dar n-au avut nici un rezultat“, povesteşte Cristina, de pe marginea patului. Timidă, vizibil slăbită şi cu tristeţea oglindită în ochii mari şi negri, tânăra femeie reuşeşte cu greu să vorbească. Alături, bunica suspină din când în când. Ce greutate pe suflet să-ţi vezi nepoata, la început de viaţă, chinuită de boală! Doamne, că nu ţi-a greşit cu nimic…
„Veneam de la serviciu“, lucra la Confecţii atunci, îşi aminteşte Cristina, „şi nu eram în stare să stau în picioare. Întinsă pe spate, era un chin. Ţineam ore în şir picioarele în apă caldă, iar soţul şi mama făceau cu rândul, în genunchi, lângă pat, să mă maseze pe spate. Aşa reuşeam să mă mai liniştesc. Nu puteam să dorm însă decât în fotoliu… Am crezut că fizioterapia mă va vindeca. Din păcate, durerile au continuat. Am fost trimisă la chirurgie – poate era hernie, zicea medicul de familie. Dar domnul doctor Vasilovici mi-a spus că nu sunt de operaţie“, rememorează tânăra primele investigaţii.
În loc de sarcina aşteptată…
Era la sfârşitul lui 2007. Întoarsă la medicul de familie, Cristina a luat o trimitere pentru ortopedie. Apoi pentru interne. Îi apăruse între timp un ganglion la gât. Medicul i-a recomandat să efectueze analize de sânge. Se temea că problema este de hematologie. „Eu nu îndrăzneam însă să mă gândesc la asta. Trebuia să fie o problemă minoră, încă nedepistată. Aveam o fetiţă de cinci ani, soarta nu putea fi nedreaptă cu mine“, surâde palid Cristina.
Au venit sărbătorile, iar tânăra femeie a amânat o vreme investigaţiile. În noaptea de Anul Nou, însă, starea de sănătate s-a agravat. Durerile erau mari, vomita, tuşea, era slăbită. Câteva zile mai târziu, şi-a revenit ca prin minune. Şi a început să se gândească din nou la cea mai mare dorinţă a ei şi a soţului: să mai aibă un copil. A mers aşadar la ginecolog, care, evident, i-a recomandat un set de analize de sânge. Şocul a venit imediat: VSH-ul era 140, aproape de zece ori mai mare decât ar fi fost normal.
„Era o infecţie. M-au trimis la Spitalul nr. 2, la Hematologie. Doctorul Mihail Badea m-a consultat, a văzut şi ganglionii. Nu a mai aşteptat nici o clipă. Am reluat analizele de sânge, am făcut o puncţie medulară, apoi o biopsie ganglionară. După trei săptămâni, a venit diagnosticul: limfom Hodgkin. Cancer“.
Citostaticele…
Vestea a căzut ca un trăsnet. Avea doar 27 de ani. Un copil de cinci ani, doi părinţi neîmpăcaţi de pierderea prea vremelnică a fiului şi o căsnicie fericită. Pentru familia Ilie şi tânăra familie Ştefan a urmat o perioadă grea. Era de neacceptat diagnosticul. Să fii mamă şi să-ţi ştii copilul bolnav de cancer trebuie să fie înfricoşător. Să fii soţ şi să te cutremuri la gândul că femeia iubită poate să dispară din viaţa ta este cumplit. Să fii copil şi să-ţi vezi mama obosită de boală, prea slăbită să-ţi încheie un nasture sau să te conducă, de mână, la grădiniţă trebuie să fie dureros şi nedrept. O vreme, au curs lacrimi de deznădejde. Dar dragostea care îi unea a fost mai puternică decât orice nume de boală. Şi au decis să lupte cu ea. Viaţa Cristinei trebuia salvată, acesta devenise singurul scop al tuturor!
„Prognosticul nu era bun. Hodgkin se poate vindeca în şase luni, dacă e descoperit la timp. Eu eram în stadiul patru deja…“, continuă povestea Cristina.
A început citostaticele în martie 2008. După fiecare cură de trei zile, ganglionii dispăreau. Când se întorcea în spital, două săptămâni mai târziu, erau din nou acolo. Până în septembrie, medicul a tot schimbat formulele de tratament. Nici un rezultat, însă. A trimis-o la Fundeni, pentru autotransplant cu celule stem. Aici, doctorul care s-a ocupat de Cristina a hotărât să mai încerce încă o dată chimioterapia – boala trebuia să intre în remisie.
…şi radioterapia
Până în februarie 2009, tânăra mamă a urmat din nou tratamentul dureros. De data aceasta, părea că evoluţia era bună. Medicul i-a recoltat celule stem, iar la puţină vreme Cristina a efectuat autotransplantul. S-a simţit bine o vreme. În iulie a plecat din nou în Bucureşti, pentru un PET (o tomografie avansată). Rezultatul i-a cutremurat pe toţi: Cristina făcuse recădere, apăruseră ganglioni pe plămânul stâng şi pe coloană, în dreptul plămânului.
„Profesorul Corin Daniel m-a propus pentru alte trei cure de citostatice. Am făcut-o pe prima, dar pentru că organismul era slăbit, pe a doua am programat-o abia peste şase săptămâni şi nu trei, cum ar fi trebuit. Pe cea de-a treia cură n-am mai reuşit s-o fac – dădusem în anemie secundară“, spune Cristina.
O singură veste era bună: ganglionii dispăruseră de pe plămâni. Pe coloana vertebrală persistau, însă.
La începutul acestui an, la recomandarea medicului, Cristina s-a întors la Craiova, să urmeze tratament cu radioterapie. Era necesar să intre în remisie şi să facă urgent alt transplant – de data aceasta, allotransplant, adică de la altă persoană. Cum în România nu se efectuează decât de la frate sau soră – iar Mădălin privea neputincios din rama îndoliată chinul familiei sale -, Cristina trebuia să realizeze intervenţia în străinătate. În martie a început aşadar să lucreze la dosarul pentru transplant.
O puşculiţă cu noroc?
Aşezată pe marginea patului, tânăra pare sfârşită. Efortul a doborât-o. Pe o latură a canapelei, bunica îşi şterge lacrimile cu colţul basmalei. În dreptul geamului, Verginia, mama, plânge mocnit. Iar lângă sobă, tatăl caută cu privirea în gol, rugându-se disperat să nu slobozească şuvoiul de lacrimi. Nu se mai aude o vorbă. În tăcerea aceasta disperată, se simt toţi unul pe altul. Gândurile se împletesc cu dragoste şi devotament, privirile se caută cu speranţă. Şi fiecare îşi găseşte puterea în celălalt.
Uşa se deschide uşor şi un căpşor brunet şi zâmbitor se strecoară înăuntru. Se uită îngrijorată: dacă doarme?! Dar, cum observă că mama e trează şi are chiar musafiri, o zbugheşte înăuntru. „Săru' mâna!“, zâmbeşte bucuroasă Eliza, luându-şi mama după gât. Cristina o îmbrăţişează cu dragoste, încercând să ascundă hârtiile medicale. Fetiţa nu se lasă însă înşelată. „A, da, mami e bolnavă. V-a spus? Dar o să se facă bine după transplant! O voi ajuta şi eu – îi dau toţi banii mei din puşculiţă!“, zâmbeşte încrezătoare copila, sărutându-şi mama cu foc.
Până nu e prea târziu
Dosarul pentru transplant în străinătate l-au depus pe 15 aprilie, la Direcţia pentru Sănătate Publică Dolj. Deşi orice clipă de întârziere ar aduce riscul unei recăderi, nici până acum nu a venit vreun răspuns de la DSP. În tot acest timp, Cristina a trimis scrisori la clinici din Israel, Austria şi Germania. I-au confirmat doar medicii israelieni, care i-au trimis şi informaţii privind costurile transplantului. 120.000 de euro înseamnă operaţia, sumă care, dacă primeşte confirmare de la DSP, va fi acoperită de statul român. 12.000 de euro va trebui să îi achite Cristina în momentul în care ajunge la clinică – atât costând tratamentul dinaintea transplantului. De asemenea, tânăra – care va fi însoţită de mama ei, aşa cum s-a întâmplat la fiecare internare în spital, va trebui să se asigure de o sumă de bani în cazul în care va fi nevoie de internare, de tratament şi alte cheltuieli, de analize sau cazare. „După toate calculele făcute împreună cu medicul, cred că ne-ar trebui cam 30.000 de euro. Asta, în cazul în care statul plăteşte transplantul, desigur…“, mai are putere să spună Cristina. Face o pauză, suspină. „Îmi pare rău că trebuie să apelez la presă… Dar nu ştiu cum altfel să fac. Vreau să trăiesc. Vreau să mă vindec. Nu mă gândesc decât că la toamnă trebuie să o duc pe Eliza de mână, în prima zi de şcoală…“.
Să-i dăm Cristinei şansa la viaţă!
Cristina Ştefan, tânăra de 29 de ani, are nevoie de noi. Pentru fetiţa ei, Eliza, pentru mama şi tatăl ajunşi la capătul deznădejdii, pentru soţul îndurerat, pentru ea, aflată la începutul vieţii, tânăra femeie vrea să trăiască. Dacă avem suflet, dacă iubim viaţa şi oamenii de lângă noi, dacă vrem să-i dăruim unei copile căldura mamei, putem să o ajutăm.
Cei care doresc să doneze orice sumă pentru a strânge cei 30.000 de euro de care are nevoie Cristina o pot face la ING BANK, depunând în conturile deschise la sucursala din Lăpuş.
În lei: RO25INGB0000999901961122
În euro: RO57INGB0000999901961128
sau contactând redacţia Gazeta de Sud la telefon: 0251/413.100, 0251/413.200
Vă mulţumim!
