Apropierea emoţională între părinţi şi copii nu poate fi decât benefică pentru liniştea sufletească a acestora. Totuşi, dacă este exagerată, o astfel de ataşare poate dăuna nu doar dezvoltării copiilor, ci şi stabilităţii cuplului pe care îl formează părinţii.
Nu puţine sunt familiile foarte unite, între ai căror membri există o complicitate aparte. Foarte multe dintre mame îşi petrec cea mai mare parte a timpului împreună cu copiii, ajungând să le împărtăşească acestora totul – de la cea mai mică până la cea mai gravă problemă. Oricât de liniştitoare ar fi pentru cei implicaţi, acest tip de relaţie părinte-copil atât de strânsă rămâne totuşi un pericol pentru structura şi unitatea întregii familii.
Contopire temporară
Încă de când mama poartă în pântece copilul, între cei doi există o relaţie de contopire, care va dura şi se va face simţită câţiva ani după naştere. Este vorba de acea apropiere între mamă şi făt despre care se vorbeşte atât de mult şi pe care femeile care au născut o înţeleg foarte bine.
Mai târziu, în jurul vârstei de cinci-şapte ani, este foarte important ca ataşarea emoţională a copilului să nu rămână numai pentru mamă, ci să se dezvolte şi pentru restul familiei – tată, fraţi, surori – şi apoi, încet-încet, să se îndrepte şi spre cei din afara familiei – prieteni, colegi, vecini etc. Aceste aspecte sunt foarte importante pentru structurarea personalităţii micuţului. Specialiştii în psihologie infantilă susţin că aptitudinile de socializare ale copilului se dezvoltă în această perioadă, prin urmare, este esenţial ca micuţul să îşi dea seama că este o entitate, nu este legat de părinţii săi, în special de mamă. Cel mai mic defect de structurare a acestor aptitudini va avea drept rezultat imposibilitatea copilului de a stabili care sunt limitele dintre propriul „eu“ şi exterior.
În adolescenţă, în mod normal, situaţia se schimbă. Copilul care până atunci s-a simţit foarte apropiat de unul dintre părinţi (sau de ambii) descoperă că lumea nu există numai în interiorul familiei. Prin urmare, contopirea familială nu mai este suficientă pentru adolescent, care descoperă treptat viaţa alături de prieteni şi prin relaţiile amoroase.
Limitele apropierii în familie
La prima vedere, complicitatea în sânul unei familii nu poate fi decât benefică pentru relaţiile dintre membri. Aceştia îşi împărtăşesc secretele, duc o viaţă de familie fericită, părinţii sunt liniştiţi şi nu au griji în privinţa copiilor, pentru că au impresia că ştiu totul despre viaţa acestora. La rândul lor, copiilor le convine de minune situaţia: experimentează o anumită siguranţă interioară şi se simt protejaţi de agresiunile exterioare.
Şi totuşi, o astfel de relaţie părinte-copil poate dăuna dezvoltării şi maturizării acestuia din urmă. Pe de o parte, copilul trebuie să înveţe să facă singur anumite lucruri, să ia anumite decizii, să îşi formeze încrederea în propriile forţe şi să se pregătească (sufleteşte şi nu numai) pentru viitor sau pentru situaţiile când părinţii nu vor mai fi lângă ei. De cealaltă parte, o apropiere care depăşeşte anumite limite poate fi nefastă şi pentru părinţi. Dedicând prea mult timp şi prea multă atenţie copilului, relaţia de cuplu este neglijată, pentru că aceste planuri au nevoie de resurse emoţionale diferite şi bine determinate.
În general, o contopire profundă între părinte şi copil se întâlneşte în familiile monoparentale. În aceste situaţii, este important ca mama sau tatăl din familie să nu compenseze absenţa partenerului prin existenţa copilului, pentru că relaţiile care trebuie stabilite sunt diferite, dar nici nu trebuie să uite faptul că şi copilul trebuie să îşi creeze propria lui viaţă.
Copilul nu este un confident
Părinţii trebuie să respecte limitele invizibile care separă ceea ce trebuie să ştie un copil şi ceea ce el nu trebuie să afle. Din păcate, de multe ori, părinţii tind să uite că un copil nu trebuie să audă chiar tot pentru că, deşi poate părea destul de matur pentru vârsta lui, el este mult mai fragil din punct de vedere emoţional decât un adult. Mai ales la vârste fragede, copilul trebuie ţinut departe de griji şi nu trebuie să i se împărtăşească anumite secrete sau să i se facă anumite confidenţe care l-ar putea afecta.
De cealaltă parte, însă, este esenţial ca fiecare persoană – şi cu atât mai mult un copil – să poată avea propria „grădină secretă“. Astfel de lucruri ştiute numai de el contribuie în mod activ la procesul de individualizare, care este esenţial pentru dezvoltare şi maturizare. Trebuie doar să găsiţi echilibrul între ceea ce trebuie rostit şi ceea ce trebuie să rămână secret, respectând, totodată, intimitatea fiecăruia.
