Deşi având un statut social întinat de primitivismul regimului comunist, ca fâlfâitul resemnat al aripilor unui albatros rănit, filosoful teleormănean Constantin Noica (1909 – 1987) este catalogat – într-un manual de profil pentru liceeni – „cel mai important filosof din ultima perioadă“. Celui care a fost oarecum „schimnicul“ Noica (după ce a absolvit, în 1931, Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti), nimeni, niciodată şi nimic nu a reuşit să-i abată elanul spre piscurile gândirii speculative, preferând ca o bună parte din viaţă să o petreacă într-un ambient natural încărcat de linişte (Sinaia, Păltiniş) în defavoarea tensiunilor inerente clasei elitiste a vremurilor. Cufundându-se cu întreaga fiinţă în lumea ispititoare a ideilor, el şi-a asumat rolul de a deschide noi cărări în cultura românească, fiindu-i aspru sancţionată pornirea morală de a adera la doctrina naţional-creştină a mişcării legionare. Ca urmare, comuniştii l-au considerat persona non grata, confiscându-i proprietăţile (pe care le percepea ca o povară) şi marginalizându-l sub interdicţia de a mai publica. S-a retras docil, dar slobod în sinele său, în pitorescul oraş muntenesc Câmpulung-Muscel, unde i-a fost fixat domiciliu forţat între 1949-1958. Bucuros că aici putea să-şi schiţeze principalele coordonate în filosofie, Noica i-a avut companioni de îndelungi conversaţii pe viitorul monah Nicolae Steinhardt şi pe „conu“ Alexandru Paleologu. Apoi, va urma pentru filosof (şi „grupul“ său) o perioadă de res-trişte, întrucât în 1958 era arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, cu confiscarea întregii averi. Timp de şase ani, şi-a executat pedeapsa la închisoarea Jilava. După eliberare, va lucra ca şi cercetător la Centrul de Logică din Bucureşti, continuându-şi „seminariile“ în propriul apartament cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru. Spre sfârşitul vieţii, ca pensionar, şi-a pregătit ieşirea din lume prin izolarea în inima munţilor Sibiului, la Păltiniş – loc în care a pus bazele celei mai originale şcoli de filosofie din ţările lagărului comunist.
Nestemate de subtilă cugetare
În cultură, trăirea lui Noica dăinuie prin 22 de cărţi ce poartă amprenta unei mari însingurări. Fiind un tenace „vânător“ de sensuri noi, filosoful şi-a explorat cu minuţiozitate universul interior, lăsând omenirii multe nestemate de subtilă cugetare şi mărturisindu-L pe Hristos în toată plenitudinea: „Întruparea este centrul lumii noastre. Filosofia e hristică. Nu cunosc alt divin decât Iisus Hristos. El dă şi adevărul istoriei şi pe cel al gândului speculativ“; „Frica de Domnul face înţelepciunea. Religia se interesează de Domnul, filosofia de frică“; „Dumnezeu nu caută pe credincioşi. Îi aşteaptă. De aceea, o lume de valori autonome (sacre fiecare) este cu putinţă“; „Nu râsul, surâsul. În faţa morţii nu poţi râde. Dar poţi surâde. Râsul fixează şi nu înţelepţeşte. E despre alţii, e social doar. Iisus n-a râs. Dar va fi surâs“…
