Întâi a fost fotbalist. Apoi s-a apucat de afaceri. A candidat la Primăria Craiova şi a primit brevet de fermier. După câţiva ani, a renunţat la banii doldora pentru a experimenta meseria de taximetrist de Las Vegas. Cu geamantanul plin de experienţe capitaliste, s-a întors în final la afacerea începută în Craiova. Astăzi, la 41 de ani, Florin Dumitru, fostul portar al Universităţii şi patronul de la Rio, ştie exact care este reţeta succesului şi o spune, generos, şi craiovenilor.
Mingea a fost unica jucărie a copilăriei, începe să-şi spună povestea Florin Dumitru. Stă la una dintre mesele sobre şi elegante ale restaurantului său de pe Calea Bucureşti, afişând mina afaceristului de succes, dezinvolt şi satisfăcut. S-a născut într-o familie de sportivi. „Şi tata, şi unchiul au fost portari – unul la handbal, celălalt la fotbal“, spune patronul. „Aşa încât m-am plimbat pe stadioane de când m-am născut. Între jucătorii Craiovei am crescut – mama fiind pe vremea lui Nelu Oblemenco chelneriţă la Hotel Parc, acolo unde se strângeau zilnic toţi fotbaliştii“.
A stat în poartă pentru Universitatea
Comandă sever un frappe cu gheaţă şi o cafea. Ospătarii ne servesc prompt, în nici zece secunde. Soarbe mulţumit – ca o răsplată pentru angajaţi – şi continuă pe ton degajat.
Singura jucărie din copilăria sa a fost mingea. În timp, a adunat o colecţie de vreo 20. Nu şi-a dorit altceva nici măcar o dată. Nu a avut maşinuţe, bicicletă, soldăţei de plastic. „Mă culcam şi mă trezeam cu mingea în braţe. Şi nu voiam decât să devin fotbalist“, surâde omul de afaceri de azi.
A început cu echipa de copii şi juniori a Universităţii Craiova, a continuat cu Electroputere, cu Pandurii Târgu Jiu, Jiul Petroşani şi, în cele din urmă, cu Universitatea Craiova. Postul din teren care i-a plăcut cel mai mult a fost cel de portar. „Este poziţia care-ţi dă cea mai puternică personalitate într-o echipă, cea mai aproape de felul meu de a fi… Nu pot să nu-i mulţumesc aici lui Gigi Mităchescu, antrenorul şi mentorul a sute de copii care au jucat pentru Universitatea, pentru că m-a ajutat să iubesc şi să practic profesionist acest sport. Lui îi datorez cei 20 de ani de fotbal!“
Cofetăria, afacere de succes în '90
Avea 27 de ani când a pus în balanţă fotbalul şi afacerea de familie începută în '92 – chiar pe 8 Martie şi dedicată la acea vreme în totalitate femeii – cofetăria numită pe atunci Paty Sport. După un an de antrenorat la Electroputere, Florin Dumitru a ales afacerile. Erau mai sigure şi îi dădeau satisfacţii mai multe. În plus, dezvoltase şi o fermă agrozootehnică – cel mai ieftin şi sănătos producător pentru patiseria proprie. „În '93 am cumpărat fostul CAP Izvorul Alb, în scurt timp creând o fermă de producţie agricolă şi zootehnică reprezentativă pentru zona Olteniei, cu nucleu genetic în rasa bovină olandeză Holstein“, explică fostul portar al Universităţii, scrutând cu privirea sala în două culori, cu mobilierul şi vesela sclipind de curăţenie. În scurtă vreme, aceasta a devenit numărul unu din Oltenia, fiind prima fermă în sector privat, numărând peste o sută de capete de bovine şi producând atât materie primă pentru patiserie, cât şi pentru piaţa liberă, la preţuri sub cele practicate atunci.
A ratat intrarea în „poarta“ primăriei
În 1997, Florin Dumitru a fost desemnat reprezentant al României la Consiliul Europei de la Bruxelles, iar un an mai târziu a fost ales vicepreşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Bovine din România, încercând din această funcţie să militeze pentru condiţiile de viaţă şi muncă ale producătorilor/fermierilor din Dolj, „aflate bine sub nivelul celor din ţările pe care le vizitam“, îşi aminteşte fostul sportiv. Din nefericire, demersurile sale pe lângă Ministerul Agriculturii au rămas fără rezultat, iar lipsa de programe a dus la scăderea dramatică a numărului de animale, dar şi de fermieri. În paralel, în 1999, fostul portar al Universităţii a început să cocheteze şi cu politica, fiind ales preşedinte al Uniunii Forţelor de Dreapta (sau Uniunea „Florin Dumitru“, cum se amuză singur referindu-se la acea vreme). La 31 de ani, a candidat la funcţia de primar al Craiovei, fiind cel mai tânăr candidat la scaunul de edil de până atunci. Nu a câştigat. Dezamăgirea s-a prelungit cu insuccesele în planul agriculturii şi zootehniei. În cele din urmă, în 2001, Florin Dumitru a renunţat la ferma sa agrozootehnică. Tocmai la timp să se pregătească pentru cea mai importantă confruntare din viaţa sa: aceea cu purul capitalism, made in USA.
Taximetrist de Las Vegas
„După eşec, am decis să-mi vizitez sora stabilită în Las Vegas. Nu intenţionam să mă stabilesc acolo, ci doar să iau câteva lecţii intensive de capitalism curat“, zâmbeşte craioveanul, mestecând spuma maronie a frappe-ului.
A fost o vacanţă „de iniţiere“ desfăşurată pe parcursul a opt ani, spune Florin Dumitru. A plecat de acasă cu strictul necesar – deşi ar fi dispus de posibilităţi mai mari – şi a locuit o vreme cu rudele. Mai bine de un an nu a avut drept de muncă. Dar a reuşit să antreneze două echipe de fotbal – Rapid Las Vegas şi Olympus – care au câştigat în cele din urmă campionatul de amatori şi Cupa Las Vegasului. Abia în 2002, fostul portar al Universităţii Craiova a reuşit să se angajeze cu acte în regulă. Jobul era unul dintre cele mai bine plătite – de taximetrist la una dintre marile companii de profil din oraş. „Pe lângă partea financiară deloc de neglijat, jobul îmi asigura contactul cu oameni de afaceri veniţi în interes de serviciu sau în vacanţe. Puteam astfel să mă informez exact de la sursă de mersul capitalismului american“, explică încântat patronul de restaurant.
Lecţia de disciplină
Prima impresie a fost şocantă. Pentru orice om care nu a cunoscut Las Vegasul decât de la televizor, oraşul este un exemplu de perfecţiune şi disciplină, în primul rând în ceea ce înseamnă satisfacerea clientului, de la aterizarea pe Aeroportul McCarran, până la plecare, exemplifică Florin Dumitru. 45 de milioane de turişti vin anual în oraşul american, o parte pentru vacanţe, o parte pentru convenţiile de afaceri. Şi fiecare primeşte exact ceea ce aşteaptă: servicii de cea mai bună calitate.
Fostul portar al Universităţii a făcut parte şapte ani din sistem. Angajat la una dintre cele 16 companii de taxiuri – însumând 6.000 de maşini şi 12.000 de şoferi care aveau ca sarcină principală să păstreze autovehiculele în perfectă stare de curăţenie şi funcţionare (aviz amatorilor) – Florin Dumitru a învăţat între americani un lucru esenţial: disciplina muncii. Altfel spus, interesul fiecăruia de a-şi face treaba bine, generând astfel calitatea ridicată a serviciilor. „Românii sunt fără disciplină“, apreciază fostul sportiv, „ei cred prea mult în poveştile aduse de afară de compatrioţii plecaţi la muncă în străinătate, care niciodată nu mărturisesc sacrificiile şi compromisurile reale pe care le fac pentru a câştiga un venit cât de mic. La ei acasă, românii muncesc în dorul lelii, să zic aşa, fără seriozitate. Asta ar fi prima lecţie pe care ar trebui să o înveţe de la străini: nu cum să se distreze, ci cum să muncească!“.
A trăi scump şi prost
De ce s-a întors? „Pentru că românii trăiesc mai bine decât americanii“, clipeşte cu înţeles patronul de la Rio. Exemple sunt cu nemiluita. Un litru de benzină autohton costă un euro şi zece cenţi, în vreme ce combustibilul comercializat în SUA costă doar 51 de cenţi. Americani. Un redbull este acolo 1,99 dolari, în vreme ce în Craiova nu-l găseşti cu mai puţin de 3,4 lei. Schimbul de ulei la maşină, cu manoperă şi spălat incluse, costă la americani 51 de dolari. În Craiova, 300, la reprezentanţă! Iar o friptură, cu garnitură şi un pahar de bere ajung în restaurantele din SUA la 9,90 dolari. Acelaşi preparat, dar fără licoarea înspumată, costă, congelat, la Selgros, 12 dolari. Concluzia? „Cu asemenea preţuri, e clar că românii trăiesc mai bine! Nu mă refer deloc la cei cu veniturile de două, trei sute de dolari. Care, ce-i drept, sunt majoritari…“, completează Florin Dumitru.
Adevărul din spatele luminilor
Cu toată ironia vizavi de traiul de acasă, fostul portar de la Universitatea Craiova este mulţumit că s-a întors în oraşul natal. Nu l-au lăsat indiferent schimbările găsite la revenire – centrul, parcurile, iluminatul stradal de Sărbători semănând bine cu cele din Las Vegas, SUA, şi fiind o dovadă clară că suntem pe drumul cel bun. Dar, ca şi acasă, doar centrul sclipeşte în America. Dincolo de steluţe şi fântâni cântătoare, mizeria şi sărăcia sunt singurele realităţi.
„Trei şcoli au fost închise pentru că elevii aveau purici. Un stomatolog a pus o placă dentară în şapte luni. Peste 10.000 de oameni trăiesc pe străzi, după ce şi-au pierdut casele din cauza unui sistem bancar deficitar. Joburile se iau tot pe pile, cunoştinţe. Aproape 40.000 de case sunt abandonate. Salariile sunt mici, obligându-i pe americani să-şi ia două-trei servicii. Presa este acolo mai cenzurată, se scrie şi se spune doar ce trebuie. Medicamentele sunt scumpe, iar preţul plătit pentru nişte condiţii de viaţă mediocre este foarte mare. Dau un exemplu: mi-am adus nepotul în ţară să facă grădiniţa, pentru că în Las Vegas programele de educaţie erau foarte proaste…“, enumeră patronul. „M-am întors când am învăţat ce înseamnă capitalismul, vrând să pun în aplicare toate cunoştinţele mele despre servicii oferite clienţilor, şi… când m-am săturat de acest «piece of shit» american. Nu era locul meu acolo. Se poate face treabă şi în România. Dar, dacă noi, românii, am fi mai disciplinaţi, dacă am vrea cu adevărat să facem ceva pentru ţara asta frumoasă, am fi cu adevărat bogaţi!“, încheie înţelept fostul sportiv.
Astăzi, Florin Dumitru are 41 de ani şi conduce, alături de familie, restaurantul Rio de pe Calea Bucureşti, recent renovat. Căruia, nu peste multă vreme, i se va naşte şi un „frate“ cu acelaşi nume: Hotelul Rio, amplasat pe undeva pe la periferia Craiovei, şi care va deţine mai multe restaurante şi puncte de atracţie pentru clienţi, cu servicii de cea mai bună calitate, după modelul american – neîntrecut în acest caz.
În loc de concluzii, prima iubire
„Şi ce păcat că Universitatea Craiova nu e performantă în acest moment!…“, oftează Florin Dumitru, făcând abrupt legătura cu subiectul său preferat, fotbalul. Frappe-ul şi cafeaua s-au terminat, chelnerii stau smirnă lângă bar, aşteptând cel mai mic semn. Patronul însă nu se sinchiseşte. Măsoară dintr-o privire încăperea şi, mulţumit, continuă. „Fiecărui jucător din echipă îi spun următorul lucru: să joace pentru el, de la un meci la altul. Nu contează antrenorul, managerul, condiţiile de pregătire sau stadionul, ci să fie el cât mai bun. Cel mai bun antrenor este cel care le spune zilnic acest lucru. Ambiţia personală este definitorie. Joacă numai şi numai pentru tine. Acesta trebuie să fie sloganul fiecărui jucător de la Universitatea Craiova. Şi aşa va reveni la epoca glorioasă de altădată!“.
